EXCLUSIV  Primarii cărora Bucureştiul le datorează totul. Sub conducerea lor, "Bucureştiul cunoaşte o perioadă de construcţie şi de prefacere frenetică, de autentică modernizare"

Vreme de un deceniu, care a coincis cu domnia Regelui Carol al II-lea, Bucureştiul a avut parte de trei primari de ispravă: Dem I. Dobrescu (1929-1934), Alexandru G. Donescu (1934-1938) şi generalul Victor Dembrovski (1938-1940).

Lui Dem I. Dobrescu i se datorează modernizarea Dealului Patriarhiei, sistematizat iniţial de Pavel Kiseleff pe vremea când acolo, ca şi pe Dealul Filaretului, creşteau abundent viile. Tot Dobrescu a reconfigurat Piaţa Universităţii, având în mijloc statuia lui Ion C. Brătianu, realizată de sculptorul Ivan Mestrovici, şi Piaţa Cercului Militar. Dem I. Dobrescu a remodelat câteva cartiere, a trasat altele, a dat o nouă înfăţişare unor artere (Calea Rahovei, Calea 13 Septembrie, Calea Griviţei), care vor rămâne structural neschimbate aproape jumătate de veac. Din iniţiativa lui s-au pavat, canalizat şi electrificat în Bucureşti sute de străzi şi s-au asanat câteva lacuri.

Alexandru G. Donescu a continuat opera înaintaşului. Astfel, asanarea Lacului Floreasca s-a soldat cu nenumărate exproprieri şi cu sute de strămutări. Donescu i-a încredinţat arhitectului Octav Doicescu parcelarea cartierului de locuinţe Bordei-Herăstrău, care avea să devină în timpul regimului comunist fieful nomenclaturii, zis şi Cartierul Primăverii. Tot în perioada în care a fost primar Donescu a continuat expansiunea spre nord a Capitalei şi tot atunci Snagovul devine o zonă în care bucureşteni de vază, în frunte cu Prinţul Nicolae, îşi ridică locuinţe estivale. Un ziarist între aceştia – Grigore Gafencu.

În a doua parte a anilor ’30 continuau dezbaterile consacrate urbanisticii bucureştene: în cotidiene, îndeosebi în „Curentul”, în reviste de cultură, în cele de arhitectură şi chiar la radio, unde G. M. Cantacuzino a susţinut câteva prelegeri pe această temă. De atunci datează o serie de articole ale sale precum O capitală, Oraşele româneşti de mâine, Lumina românească... G. M. Cantacuzino restaurase palatul de la Mogoşoaia al Marthei Bibescu, cu al cărei soţ, Prinţul George Valentin Bibescu, era înrudit de aproape.

Bucureştiul cunoaşte o perioadă de construcţie şi de prefacere frenetică, de autentică modernizare, curent de care Carol al II-lea nu era deloc străin; dimpotrivă. Numai la sfârşitul anului 1937 se pune piatra de temelie a patru edificii importante: Palatul CFR, Ministerul de Externe (actualul Palat Victoria), Ministerul Industriei, Şcoala Superioară de Război (Academia Militară)... Prefectura Poliţiei avea un nou sediu, din 1936, iar pe locul fostei legaţii împărăteşti a Rusiei se înălţa un bloc de zece etaje îmbrăcat în cărămidă aparentă. Regele însuşi îi dă propriului său palat, terminat în 1937, fizionomia actuală, iar Biblioteca Academiei este dotată cu o clădire funcţională modernă. Majoritatea acestor edificii sunt inaugurate în prezenţa monarhului, prilej de ample relatări în ziare. Tot Carol al II-lea inaugurează Luna Bucureştilor, Săptămâna Cărţii, expoziţii industriale, recepţionează motonava Transilvania, construită în 1937 pe un şantier naval danez, monarhul având propriul iaht, de fabricaţie englezească, Luceafărul...

Pe 29 august 1936, ziarele româneşti, dar şi cele străine înregistrează un eveniment politic răsunător: demiterea ministrului afacerilor străine, Nicolae Titulescu, înlocuit cu Victor Antonescu. Înlăturarea omului Genevei, care deţinuse demnitatea de preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor Unite, sugera eşecul strategiei de „securitate colectivă” şi reorientarea externă a Regelui Carol al II-lea. De peste un an, Spania era teatrul unui crâncen război civil despre care Argetoianu nota: „În Spania nu se mai luptă două facţiuni indigene: luptă naţionalismul totalitar cu judeo-comunismul, adică cele două mari ideologii care-şi împart astăzi lumea”.

Plecaseră în Spania corespondenţi de război de la Bucureşti, între care Geo Bogza, dar şi voluntari pentru ambele laturi ale baricadei; comunişti şi legionari. A existat şi cazul aparte al lui Constantin Lucreţia Vâlceanu, care s-a dus în Spania cu convingeri de stânga şi s-a întors de acolo anticomunist.

Pe 13 ianuarie 1937 îşi pierd viaţa la Majadahonda Ion Moţa şi Vasile Marin. N. Iorga le consacră în „Neamul Românesc” un editorial intitulat Doi băieţi viteji. La începutul lunii februarie le sunt aduse în ţară trupurile cu un tren special care opreşte în gările româneşti importante de pe traseu; se păstrează momente de reculegere, au loc slujbe de pomenire... La Bucureşti, Moţa şi Marin sunt prohodiţi pe 13 februarie 1937 de un impresionant sobor preoţesc; unele ziare apar într-un chenar negru.

Toate acestea nu s-ar fi putut petrece fără asentimentul Regelui, care dorea şi nădăjduia să aducă Garda de Fier sub ascultarea sa; aceasta constituia pentru el problema politică internă majoră. Iar pe plan extern, ameninţările iredentiste, vecinătatea sovietică şi ascensiunea Germaniei, care începea să se facă resimţită.

O fotografie din „Vremea”, din februarie 1937, îl înfăţişează pe Nae Ionescu îmbrăcat într-o şubă cu guler de blană, albit la păr, aspru la faţă, păşind în urma cortegiului funerar al celor doi legionari, în primele rânduri sau chiar în rândul întâi. Alături de el, generalul Zizi Cantacuzino-Grănicerul, în negru, cu o barbă tolstoiană de arhimandrit...

În noiembrie 1937, Codreanu le va propune lui Nae Ionescu şi Mihail Manoilescu să candideze ca „invitaţi” pe listele Gărzii înscrise electoral sub denumirea nouă: „Totul pentru ţară”. Amândoi refuză. În consecinţă, „Cuvântul” reapare la sfârşitul lui decembrie, primind chiar şi o subvenţie. Nae Ionescu semnează din nou editoriale. Nu va fi însă decât un cântec de lebădă, întrucât peste câteva luni ziarul va fi din nou suspendat, iar în mai 1938 directorul său va lua drumul lagărului de la Miercurea Ciuc, unde îl va ajunge şi Mircea Eliade din urmă.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News