EXCLUSIV Primul proprietar de automobil din România, accidentul mortal care a șocat țara noastră, dotările mașinii şeful Serviciului de Informaţii al Armatei și alte curiozități despre autovehiculele regilor
Scriitorul Dan Ciachir ne invită să aflăm povestea interesantă a automobilelor României interbelice.
„România avea din 1904 un Automobil Club naţional, din care făceau parte persoane din protipendada vremii. Primul proprietar de automobil de la noi fusese familia Asan, deţinătoare a unui lanţ de mori, însă cedase Casei Regale nr. 1, astfel încât maşina respectivă s-a înmatriculat cu nr. 2. În anii ’20 ai secolului trecut, un Mihai Cantacuzino vitezoman, fiul „Nababului”, îşi pierde viaţa într-un accident rutier – prilej pentru multe cotidiene să tragă ediţii speciale –, lăsând-o astfel văduvă pe Maria (Maruca) Cantacuzino, viitoarea soţie a lui George Enescu şi prietenă apropiată a lui Nae Ionescu. Fiul ei, Bâzu Cantacuzino, pilot pasionat şi recunoscut, va aduce pe calea aerului delegaţia română participantă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1947. Se spune că Ana Pauker i-ar fi restituit paşaportul şi brevetul de pilot după ce i le poprise. În felul acesta, Bâzu Cantacuzino s-a putut refugia în Occident, de unde i-a trimis Anei Pauker o telegramă ironică.
Pasiunea pentru automobile a fost împărtăşită de aproape toţi membrii Casei Regale române. Atât Carol al II-lea, cât şi fratele său, prinţul Nicolae, erau ahtiaţi după maşini şi le plăcea să conducă. Principesa Marioara, devenită regină a Iugoslaviei, era obişnuită să şofeze, ca şi sora ei, principesa Ileana, călugărită ulterior sub numele de Alexandra. Legat de pasiunea pentru maşini a membrilor Casei Regale române, datorez câteva detalii, cu gratitudinea de rigoare, domnului Ion Varlam: însuşi blândul Rege Ferdinand obişnuia să conducă, şi încă cu viteză mare; Regina Mamă Elena a început să ia lecţii de şofat în 1940 cu un aghiotant regal care vorbea greceşte (limba maternă a Reginei), în felul acesta Ion Antonescu plasându-şi un om lângă ea; după ce s-a stabilit în străinătate, prinţul Nicolae avea interdicţie să rămână mai mult de 48 de ore în Franţa din cauza obiceiului său adânc înrădăcinat, manifestat încă din tinereţe, de a se lua la bătaie cu şoferii cu care se tampona sau cu care intra în conflict; director al Liniei Ford din Floreasca a fost fratele lui Zizi Lambrino, iubirea de tinereţe a prinţului Carol, pentru care acesta a formulat prima renunţare – din cele trei – la calitatea de moştenitor al Tronului...
Linia Ford din Bucureşti asambla în epoca interbelică atât camioane, cât şi automobile – cărora pe atunci li se spunea „turisme” – de „6”, respectiv de „8” –, cifre desemnând numărul de cilindri ai motorului. Majoritatea Fordurilor de „8”, foarte încăpătoare, erau folosite ca taxiuri, cărora în limbajul epocii li se mai spunea şi „maşini de piaţă”. Expresia „maşină mică” a apărut tot pe atunci şi putea fi auzită până pe la mijlocul anilor ’60 în înghesuiala din tramvaie sau autobuze: „Dacă nu-ţi place (să fii înghesuit în tramvai), ia-ţi maşină mică!”.
În presa interbelică, tematica rutieră era curentă; a abordat-o chiar şi Arghezi în tabletele sale, poetul conducând pe atunci un Ford mai vechi, poreclit „cu mustăţi”. Cel dintâi scriitor român proprietar de automobil a fost Liviu Rebreanu, care nu conducea, având şofer. G. Călinescu a condus şi el, în tinereţe, un mic Peugeot cumpărat la mâna a treia, iar între poeţii cu maşină s-a prenumărat Demostene Botez... Între directorii de ziare importante dintre cele două războaie, singurul care conducea a fost Nae Ionescu. A avut un Mercedes, iar în ultimii trei ani ai vieţii, un Maybach, estimat la valoarea de două milioane de lei, cu dublu compresor...
Mihail Moruzov, şeful Serviciului Special de Informaţii al Armatei, deţinea un Mercedes puternic, îmbunătăţit, dotat cu o instalaţie care putea să imprime pe discuri convorbirile celor aflaţi în interiorul maşinii. Nepotul său îl descrie, după aflarea veştii asasinării premierului Armand Călinescu, în septembrie 1939, ridicându-se precipitat de la masă, urcându-se la volanul automobilului său parcat în faţa locuinţei de pe strada Sofia şi demarând în trombă...
În România interbelică, marea majoritate a automobilelor erau de fabricaţie americană; Ford, Buick, Packard, Dodge, Oldsmobile, Desoto. Cadillacul ocupa primul loc între maşinile oficiale. Regele Carol al II-lea avea un Cadillac blindat şi unul decapotabil. În Cadillac circulau atât prim-ministrul ţării, cât şi Patriarhul Nicodim. A doua maşină a acestuia a fost un Cadillac 1946, moştenit ulterior de Patriarhul Justinian, care l-a înlocuit în 1968 cu un Cadillac nou-nouţ cumpărat cu mari sacrificii şi adus cu multe peripeţii de peste Ocean.
Din garajele interbelice ale Palatului nu lipseau mărcile Ford, Buick şi Chrysler. Cadillacul, inclusiv unul decapotabil, a făcut parte şi din parcul auto al Regelui Mihai I. Un Cadillac cu care s-a întors Regele din vizita de la Londra, pe 21 decembrie 1947, a sfârşit câteva decenii mai târziu la Santiago Carillo, preşedintele Partidului Comunist Spaniol, dăruit de Ceauşescu. Absenţa unui Rolls-Royce din garajele regale se explică prin faptul că până în 1947 uzinele din Bristol erau departe de prestigiul şi notorietatea de azi. Abia în 1953 Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, urcată pe tron, îşi asumă Rolls-Royce-ul ca maşină oficială.
În anii ’30 ai secolului trecut deţineau maşini mulţi români de categorie mijlocie, între care medici, învăţători, meseriaşi, mici negustori... La mijlocul şi spre sfârşitul acelui deceniu se putea vorbi chiar de o vie şi variată prezenţă automobilistică la nivelul Bucureştiului şi al marilor oraşe ale ţării. În afară de mărcile americane, majoritare, existau pe atunci în România exemplare de Mercedes, Steyer, Horch, Fiat, Renault, Citroën, acestea din urmă arborând pe masca radiatorului emblema fabricii, lungă de câţiva zeci de centimetri şi identică, în jargonul tipografic, cu „ghilimelele franţuzeşti”. Era firesc, aşadar, ca în ziarele vremii şi în reviste – existau publicaţii consacrate exclusiv maşinilor – să apară articole despre starea proastă a străzilor din Capitală, a şoselelor din ţară ori caricaturi înfăţişând un om al volanului care încerca să-l intimideze pe agentul de circulaţie cu aroganta întrebare: „Ştii cine sunt eu?!”...”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
