Prof. Mircia Dumitrescu: La noi, să faci Pop-Art cu cutii de conserve? Dacă aveam conserve, le mâncam!

Ionuț Vulpescu, fostul ministru al Culturii, i-a amintit artistului că, în 2008, a fost cel care i-a conceput afișul electoral. ”Am pierdut atunci, dar afișul a fost extraordinar”, a spus Vulpescu, în podcastul Avangarda.

”I-am făcut un afiș și lui Petre Roman, când a vrut să fie președinte, și-a amintit prof. Dumitrescu. A venit doamna Valeria Sitaru la mine: ”Domnule, ai ceva pentru Roman, că are un afiș și nu știe dacă e bun”? Și am mers atunci, când l-am cunoscut și eu, și i-am făcut afișul pentru președinție. Nici el n-a câștigat, așa că nu vă mirați! Înseamnă că am mână proastă!

Ionuț Vulpescu i-a replicat că, dimpotrivă, are o mână foarte bună, dar candidații nu erau cei mai buni. Cât credeți că reprezintă afișele din viața unui om și cât reprezintă biografia lui adevărată, în carne și oase, l-a întrebat pe marele artist?

Mircia Dumitrescu: Trebuie să vedem ce înseamnă un afiș. Noi am trăit într-o perioadă când iubeam cartea foarte mult, eram înnebuniți după carte. Astăzi, intri într-o librărie și eu jur că nu mai pot să văd nicio carte. Eu atunci intram într-o librărie și știam ce carte a apărut, pentru că erau mai puține și mi se păreau foarte bine gândite, chiar și așa, în cenzură. Dar nu numai de carte vorbesc. Dacă vă amintiți, era o modă fantastică a afișelor poloneze. Afișele acelea nu erau simplele afișe pe care le avem azi – pune omul poza, o aranjează, se machiază, se lucrează pe computer și e o poză de zici că o doamnă de 90 de ani pare una de 16 ani. Ați văzut deja că și la coperți, mai ales doamnele, își pun o poză din tinerețe. Ceea ce nu știu dacă este tocmai corect, când ea a scris cartea la 60-70 de ani. Afișele, la ora actuală, pentru mine, nu au nicio valoare. De altfel, nici nu le mai folosim. Acum se merge mai mult pe televiziune, pe clipuri, mai mult pentru societatea de consum, pentru castraveți, pentru salam.

Ora H. Scene reluate fiindcă erau mototolite cravatele de pionier

I.V: Ați jucat și într-un film. „Ora H” se cheamă. Cum s-a întâmplat?

M.D:  E un film foarte bun. Îl găsiți pe Youtube. E o poveste întreagă. Eram la școală și, pe vremuri, studenții la Regie mergeau să își aleagă actorii. Nu aveau bani, nu ne plăteau, dar era foarte interesant. Regizor era Sinișa Ivetici, un sârb partizan, care fugise din Serbia. Era stalinist. Un coleg al lui, partizan de altfel, un om solid, de mare calitate sufletească, a murit trecând Dunărea iar Sinișa a ieșit la mal, și a ajuns și la Institut. Și cu Blaier și Constantin Vaeni! În același an, termina și doamna Silvia Popovici, care e actriță principală în film. Regizorul a venit la școală. M-au ascultat la tablă. Le-a plăcut mimica mea. Eu am crezut că sunt inspectori în clasă, că au asistat la oră, și când m-au chemat afară, eram cam speriat așa, credeam că nu am răspuns bine, mai ales că știam ceva, dar nu de nota 5 – atunci notele mergeau până la 5. Am luat 4, ceea ce era o notă bună. Dar am crezut că m-au prins cu fofârlica, cine știe ce greșeli făcusem! Așa am jucat în filmul acesta.

Eu nu tindeam să devin actor. Mi-a plăcut mult că am stat cu oameni mari atunci și cu copii. Am jucat în cartierul de lângă liceul „Petru Maior” și piața Giulești. Filmul a fost preluat și a intrat pe piață în mod obișnuit, a fost acceptat pe piață. E adevărat că unele scene au fost reluate, întrucât în timpul filmului scoteam cravatele de pionier din buzunar și a trebuit să refacem, ca să nu mai avem cravatele mototolite pentru film. Lui Rossellini i-a plăcut foarte mult filmul, pentru că era cu amatori. Și șoferul era amator, altul era frizer. Era atunci moda neorealismului, lucrau cu actori neprofesioniști. Hoții de biciclete era un film cu actori neprofesioniști.

Heliade Rădulescu făcea sincron cu Victor Hugo

I.V: Momentul 1848 rămâne emblematic în istoria noastră, pentru că era o generație extraordinară, în ton cu tot ce se întâmpla în Europa.

M.D: Lumea nu știe, dar Heliade-Rădulescu făcea un sincron cu Victor Hugo și Lamartine la diferență de șase luni. El traducea în românește, în șase luni, poeziile lui Lamartine, înainte de ʼ48, în 1820. Această dorință de sincronizare parcă se face la noi în etape. Tot timpul se întâmplă câte ceva. A fost 1848, am avut o perioadă de întrerupere, apoi a avut loc renașterea aceasta fantastică, când au apărut Creangă, Eminescu și Caragiale, după, iar o pauză, după marea abundență de literatură. Această dorință de a ne sincroniza ne-a împins și la mari greșeli pe care le-am făcut în artă.

Noi vrem să ne ducem înainte, dar am început să copiem curente care nu au nimic de-a face cu „grund”-ul țării noastre. Și pot să dau un exemplu foarte simplu. A apărut un curent, Pop-Art, de care vorbim toți. În fond, ce înseamnă Pop-Art? Este o reacție la abundența societății de consum. Îi găsești pe toți acolo: Jaspers Johns și restul. Dacă aveai cutii de conserve, el îți făcea tabloul din cutii de conserve puse una lângă alta.

Aveam cutii de Cola în vitrină

M.D: La noi, cum puteai să faci, în perioada aceea, acest lucru? Că, dacă aveai o cutie de conservă, o făceai ghiveci. Eu am trăit în perioada în care oamenii aveau puse în vitrine cutii de țigări, sticle goale. Dacă găseai o sticlă de whisky, o puneai frumos acolo și aveai vitrina plină de obiecte de consum. Ceilalți le aruncau, așa cum am ajuns și noi astăzi? Mai păstrează astăzi cineva o cutie de Coca-Cola? Nu. Atunci o aveam în vitrină. Atunci am avut și eu revelația aceasta – mai ales că am și vorbit cu domnul profesor Schileru – că nu trebuie să mimezi ceea ce tu nu simți în realitatea ta. Acest transfer exterior te înfundă. Îți pierzi pământul de sub picioare. Exact așa cum face Anteu, pe care Hercule îl ridică în aer și îl sugrumă în aer, căci dacă stătea cu picioarele pe pământ, mama lui îi dădea forța să poată să lupte cu el. Așa se întâmplă și la noi. Trebuie să stăm legați de această atmosferă. În ultimă instanță, ce este un artist? Un martor al timpului lui. Eu cred că, cu cât te ancorezi mai mult în atmosfera națională, cu cât devii mai înțelegător al locului unde te afli, cu atât poți să atingi valori universale. Sigur că e o bătălie mult mai grea, mai ales că noi avem un mare defect: nu știm să ne apreciem valorile. Suntem încă la nivelul oamenilor unei snobeli false. Și e păcat.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News