EXCLUSIV  Corespondenţă specială de la Paris de la Prof. Univ. Dr. GEORGE BANU: Anul trecut

Anul trecut

Anul trecut... să mă gândesc la el acum când nu s-a sfârşit încă?  Un asemenea exerciţiu retrospectiv reclamă totodată exigenţă, vigilenţă şi veleitate absentă. Ce am făcut, ce am trăit? Cum să le apreciez? Evaluare personală riscantă.

Eu nu uit nimic şi totuşi anul acesta mi s-a părut a fi fost cu toate că, aparent împlinit, grav răvăşit, fără Pol Nord şi direcţie precisă.  De aceea, în ciuda  memoriei ce o am încă intactă, a trebuit să-mi răsfoiesc agenda. Şi ea mi-a restituit satisfacţiile, dar şi ...insatisfacţiile. Oare judecata îmi e justă?

Lansare de carte George Banu, Mihaela Marin. Foto: Lucian Muntean

Anul 2016 a fost anul a două doctorate honoris causa, dar dincolo de recompensa lor de excepţie, le-am iubit şi pentru că prieteni apropiaţi le-au fost la origine. Cel de a Craiova (21aprilie) i-a avut ca iniţiatori pe Emil Boroghină, al cărui aliat am fost de mult în luptele pentru Shakespeare, şi pe Alexandru Boureanu de care mă leagă o plăcută  întâlnire în Franţa şi apoi o descoperire în oraşul lui Sorescu. Această  nobila manifestare fu îndoliată la câteva zile de dispariţia unui coleg drag din şcoală, de la Buzău, pe care l-am văzut atunci ultima dată. Apoi, doctoratul de la Universitatea Aristoteles din Salonic, pentru a cărui obţinere doi vechi studenţi s-au mobilizat şi au reuşit poate să organizeze cea mai frumoasă ceremonie însoţita de vizite în regiunea acestui erou fără egal, Alexandru cel Mare. 2016 sub această dublă emblemă îl reţin!

Apoi, colaborarea cu editura Nemira şi prietenele de acolo, Ana Nicolau, Dana Ionescu, mi-a procurat satisfactii particulare, aş spune "unice". Cărţi născute dintr-o experienţă în asociere cu o echipă în a cărei încredere găsesc un aliat inegalat. În iunie am publicat un volum intitulat Convorbiri teatrale, ce reuneşte dezbaterile avute în ultimii trei ani în cadrul Festivalului de la Sibiu cu mari regizori europeni. O adevărată panoramă orală a gândirii  acestor protagonişti care au fost prezenţi la Sibiu şi cu care am discutat liber, direct, în deplină încredere. Pe de altă parte, tot la editura Nemira, am terminat, împreună cu fotografa Mihaela Marin, trilogia intitulată Parisul personal, iniţiata graţie acestui om de teatru şi editor exemplar, prematur dispărut, Valentin Nicolau. Azi, când o răsfoiesc, o privesc şi uneori o recitesc, retrăiesc episoade din biografia mea pariziană, care aici se reconstituie. Sub ochi mi se derulează vizite de prieteni, locuri, momente reunite în patru decenii de "viaţă pariziană" pentru a parafraza celebrul titlu al operetei lui Offennbach.

La iniţiativa Floricăi Ichim şi a Fundaţiei culturale Camil Petrescu, sprijinită de Uniunea oamenilor de teatru din România (UNITER), împreună cu Mircea Morariu, am publicat Viaţa secundă ce reuneşte mărturii recente şi cronici de altădată despre acest devotat spectator care, neîncetat, am fost în Europa şi în lume. Aici evoc spectacole, artişti, reînviu un trecut legendar! Ele se materializează şi graţie unei excepţionale iconografii reunite de Florica Ichim căreia îi mulţumesc. O carte despre condiţia mea  de "spectator implicat", fără frustrări, nici resentimente.  Pe de altă parte, implicat practic în câteva evenimente teatrale, am publicat pentru festivalul Interferenţe de la Cluj, condus de Gabor Tompa, şi cu colaborarea lui Kinga Kovacs, un mic volum intitulat Teatrul în dialog cu străinul, problematică de o acută actualitate în lume. La Teatrul Odeon, împreună cu editura Curtea Veche, am editat cartea - program a spectacolului Brâncuşi împotriva Americii, ce conţine traducerea textului făcută de mine şi pus în scenă de Eric Vigner la teatrul condus de Dorina Lazar, şi, de asemenea, comentariile mele autobiografice despre "bornele brâncuşiene" ca şi un excepţional document plastic realizat de cel care mi-a devenit prieten, Mircea Cantor. Iubesc aceste cărţi lejere, minuscule, ce atestă persistenţa legăturii mele, încă active, cu lumea şi practica teatrului actual. În acelaşi spirit, am animat întâlnirea excepţională ce a avut loc pe 6 martie la Théâtre du Soleil între două figuri emblematice : Ariane Mnouchkine şi Eugenio Barba. Ei mi-au marcat tinereţea şi acum ne regăseam! Textul a fost deja publicat în germană, italiană şi acum Lettre Internationale, editată de ICR, prepară versiunea română.

La acestea se adaugă, şi poate de aici vine sentimentul de dispersare, participarea la numeroase evenimente teatrale, căci am făcut intervenţii la Belgrad pentru aniversarea a 60 de ani a Asociaţiei Internaţionale de Critici al cărui Preşedinte de Onoare sunt, la Bucureşti, la Academia Română, pentru aniversarea Shakespeare, la Wroclaw pentru Jocurile Olimpice teatrale, la Tokio pentru o dezbatere internaţională despre mişcarea underground din anii 60. La Lausanne am vorbit despre Spatele omului, iar la Luxemburg despre problemele traducerii în teatru... Drumuri diverse, încrucişate, dar fără plan, nici ordine. Multe lucruri şi vorbe agreabile, dar lipsite de acel centru care organizează un an şi afirmă o identitate. Brook mi-a semnalat  această tendinţă a mea de a nu mă focaliza. Ii ştiu limitele, dar nu-i rezist, căci eu răspund tentaţiilor! Şi un mare autor spune: "acceptaţi tentaţia până nu dispare".

Apoi, ca eveniment personal: mi-am cumpărat, după multe ezitări, o maşină nouă, pe care o conduce soţia mea, iar eu mă rezum a fi un co-pilot inexpert. Adică ce sunt întotdeauna: "un spectator" şi nu un "actor".

Cel mai important spectacol pe care l-am văzut a fost trilogia Regii războiului ce reunea în regia excepţională a lui Ivo van Hove Richard II, Henry VI şi Richard III ale lui Shakespeare. Trilogie ce mi-a inspirat un eseu care a avut ecouri deosebite în Franţa, despre "lumea ca spital", pe care l-am publicat în rubrica Scena lumii pe care cu satisfacţie şi pasiune continui să o asum lunar în Dilema veche.

Anul viitor

Să nu fie război şi să pot să mă "pierd " ca anul acesta, căci acum mi se pare a fi devenit steril pentru acele proiecte de anvergură ce reclamă viziune şi energie. Ştiu şi că trebuie să mă pregătesc, încet, încet, de "stingerea focurilor" pentru a nu mă degrada, nici fosiliza ca artiştii respectaţi care-şi decepţionează, continuând să lucreze, admiratorii de altădată. E mai bine să dispari când eşti încă vital şi să nu aştepţi să ţi se deschidă uşa pentru a fi invitat să părăseşti scena. E oare un semn? Pe 12 ianuraie are loc la celebrul Teatru Odeon din Paris o dezbatere despre cartea mea Uşa, în inima intimităţii pe care m-aş bucura să o publice editura Nemira, ca şi un volum sintetic despre Cehov, aproapele nostru. Apoi, încep să trag, uşor şi senin, cortina...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News