EXCLUSIV  Putem să renunţăm la China? Relocalizarea, între decizia politică și rațiunea economică

Delocalizarea unor importante lanțuri valorice din țările dezvoltate spre cele mai puțin dezvoltate era aproape unanim considerate ca fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de echilibrare a dezvoltării la nivel global prin instaurarea principiului win-win. Toată lumea era în câșig chiar dacă se câștiga în cunatum diferit, țările mai puțin dezvoltate beneficiau însă de o creștere importantă a locurilor de muncă, de tranfer de tehnologie și,pe ansamblu, de un spor de dezvoltare și creștere economică.

Iată însă că această criză a dus la o schimbare de poziție, țările dezvoltate realizând subit pericolul în care se află prin dependența aproape totală pe care o au față de țările în care și-au delocalizat capitalul și lanțurile valorice. Au realizat că dependența pe lanțurile valorice se poate extinde într-o sferă extrem de sensibilă, aceea a suveranității și independenței în aprovizionare.

Elementul revelator a fost un produs total insignifiant înainte de pandemie dar devenit de o importanță imperială odată cu declanșarea pandemiei: masca. S-a descoperit că la data declanșării acesteia, întreaga lume devenise dependentă de China care producea peste 90% din producția mondială de măști, fiind urmată doar de alți doi producători: Turcia și Coreea de Sud.

Nu este de mirare că una dintre cele mai directe și susținute idei de către decidenții  politic  ai țărilor dezvoltate a fost cea a inversării procesului global de la delocalizare la relocalizare. Scopul era acela al ” ruperii” lanțurilor valorice în sensul preluării și aducerii în țările de origine ,prin relocalizări , a unor elemente ale lanțurilor valorice ce determinau dependența față de zonele sau țările în care se procedase inițial la delocalizare.

Există părerea conform căreia ar exista o legătură de natură cauzală între procesul relocalizării și cel al deglobalizării mai ales după declanșarea războiului comercial dintre SUA și China , cu accente și mai puternice în contextul crizei coronavirus.

Se discută despre relocalizare ca despre un factor  care ar marca începutul inevitabil al ” dezintegrării” globalizării și al pieței economiei globale și  chiar despre revenirea la politicile de tipul naționalismului economic.( BDI: ” America First-US trade Policy under President Donald Trump” 11/03/2020; ” Nationalisme economique et economie de marche” ENDERI. 5/05/2020).

În pofida acestor opinii, realitatea nu ne oferă însă posibilitatea unei concluzii

Nu există elemente care să ne conducă la ideea conform căreia accentuarea sau accelerarea procesului de relocalizare ar afecta principiile sau funcționarea economiei globalizate.

Delocalizarea și relocalizarea sunt aspecte importante ale fenomenului globalizării dar nu periclitează esența acestuia, adică liberalizarea circulației factorilor de producție, din contră o dovedesc.

Relocalizarea nu periclitează existența globalizării dar poate determina schimbări în modul de funcționare a acesteia prin modificarea raporturilor de forță dintre participanții economiei globale, cu deosebire la raportul dintre China și restul lumii globalizate.

China a devenit a doua putere economică a lumii îmbinând conducerea centralizată  economiei cu avantajele acordate de modelul neoliberal al economiei globale prin delocalizare și comerț liber.

Criza coronavirus a arătat modul în care economia globală a devenit ultra-dependentă de China. În doar două decenii, "fabrica lumii" a devenit centrul nervos al globalizării.

În ultimii 20 de ani, PIB-ul său a crescut de patru ori, deține cca. 20% din bogăția lumii și cca 30% din producția industrială mondială.Unele sectoare ale economiei globale depind în mare măsură de producția chineză. Astfel, China se află în centrul lanțului valoric al industriei auto, domină producția de textile, cea a componentelor electronice. 70% dintre smartphone-uri sunt produse în China, 80% din producția de jucării. În ceea ce privește produsele farmaceutice, chiar dacă Europa încă produce medicamente, ingredientele active sunt importate în mare parte din China. Țara produce 90% din penicilină, 60% din Doliprane, 50% din Ibuprofen.

Decizia politică nu este susținută de realitatea și de logica economică

În opinia mea, decizia politică de relocalizare prin scoaterea Chinei din majoritatea lanțurilor valorice nu este susținută de realitatea și de logica economică.

Cifrele de mai sus îmi susțin această părere. Ponderea foarte mare, în multe cazuri covârșitoare a contribuției industriei chineze la lanțurile valorice, limitează posibilitățile de rupere a acestor lanțuri prin relocalizare nu numai datorită costurilor enorme pe care le-ar implica dar și prin incapacitatea obținerii pe termen scurt a unui grad de calificare a personalului din zonele relocate comparabil cu cel deja existent în industria chineză. În consecință, industria relocalizată ar avea un grad de competitivitate mult inferior , generând pierderi de profit și o ridicare generală a costurilor pe piețele occidentale.

La aproape nouă luni de la declanșarea pandemiei, decizia politică luată de către  guvernele majorității țărilor dezvoltate de a relocaliza elemente ale lanțurilor valorice din China nu are un corespondent relevant în practica relațiilor economice dintre aceste țări și China. Practic, conform statisticii (L’INSEE-France), nici 1% din capitalul delocalizat nu a fost relocalizat.

Explicația este dată de legile raționamentului economic care nu dovedesc profitabilitatea eventualelor relocalizări. Este vorba despre condițiile și limitele relocalizării.

În condițiile de după coronavirus, relocalizarea trebuie interpretată din două puncte de vedere

Primul este acela al apropierii de piața. Sunt cazuri în care companiile se mută în străinătate pentru a fi prezente pe piața pe care vând cea mai importantă parte a producției lor. Este de așteptat ca aceste companii să nu treacă la relocalizare nici în condițiile în care pandemia ar fi sugerat o nouă schimbare a locației. Un număr important de consumatori pe o piață cu trend menținut de dezvoltare va determina rămânerea producției în locația actuală, argumentul cifrei de vânzări fiind esențial în strategia de dezvoltare a firmelor. Această strategie este, de regulă, specifică  firmelor  axate pe producția de serie mare destinată consumului curent .

Al doilea punct de vedere este cel al fragmentării producției unui produs  (disocierea lanțului valoric prin efectele  detalierii diviziunii muncii ). Acest aspect poate fi considerat ca principal argument al unei posibile accentuări a procesului de relocalizare. Din acest punct de vedere, literatura de specialitate arată că relocalizarea poate urmări o strategie de tip Taylor sau o strategie de tip cognitiv.

Strategia Taylor răspunde cerințelor de gestionare a costurilor (costurilor scăzute ale forței de muncă) și optimizarea fluxurilor de producție. Atunci când costurile de transport sunt prea mari, în special pentru produsele grele (autoturisme, mobilier, mașini-unelte etc.), dispersia geografică a producției va fi limitată. În industria automobilelor, de exemplu, în acest sector, utilizând subsisteme de componente mecanice, electronice, din plastic și textile, fragmentarea lanțurilor valorice a fost foarte mult extinsă, dar mai mult la nivel regional decât la nivel mondial, pentru a evita pericolul distanțării de piețe.

Este puțin probabil că ”firmele mamă” vor fi determinate să relocalizeze producția dacă vor analiza situația prin elementele de strategie Taylor. În orice condiții și în orice locație europeană, nord americană sau japoneză s-ar face relocalizarea, costurile ar fi considerabil mai mari și, evident prețul de vânzare mai ridicat. În țări ca Franța, Belgia și Olanda deja există o dezbatere interesantă pe această temă cu încercarea de a vedea în ce măsură relocalizarea ar diminua puterea de cumpărare în țările de origine și în ce măsură ar fi acceptabil din punct de vedere social un raport invers proporțional între șomaj și nivel de trai, în sensul în care relocalizarea ar crea locuri de muncă dar ar reduce puterea de cumpărare. (Hildegunn Kyvik Nordas,  “Offshoring of Services Functions and Labour Market Adjustments”, OECD Trade Policy Papers n° 226 ;  Philippe Moati et El Mouhoub Mouhoud, « Les nouvelles logiques de décomposition internationale des processus productifs » Revue d’économie politique vol. 115).

Soluția relocalizărilor apare ca fiind o posibilitate cu un grad mai mare de realism

În sectoarele și industriile unde cursa pentru inovare tehnologică este modul dominant de concurență (farmaceutic, informatic, electronic, aerospațial etc.), firmele adoptă, de regulă, strategia cognitivă.

De data aceasta, soluția relocalizărilor apare ca fiind o posibilitate cu un grad mai mare de realism. Strategia cognitivă urmărește ruperea lanțului valoric al produsului în punctele considerate nevralgice pentru apărarea proprietății intelectuale și importante pentru menținerea rolului esențial al ”firmei mamă” în procesul de creare, producere și vânzare a produsului.

În practică, nici această posibilitate nu este în multe cazuri aplicabilă în cazul aplicării deciziei politice de excludere a Chinei din lanțurile valorice deoarece, în ultimul deceniu aceasta a înregistrat progrese considerabile în domeniul proprietății intelectuale , mai ales în tehnica și tehnologia de top, ceea ce o face din ce în ce mai puțin dependentă de importul de tehnologie avansată. Domenii ca telecomunicațiile

(Huawei), farmaceutic ( BeiGene), motoare ( Weichai) se remarcă prin aplicarea accelerată a strategiei cognitive de dezvoltare prin brevete și elemente de inventică modernă.

Se cere multă prudență în considerarea relocalizărilor din China

Chiar dacă există o decizie politică de relocalizare, cel puțin deocamdată,   se cere multă prudență în considerarea relocalizărilor din China ca pe o șansă a reconstrucției economiei occidentale după criză. Deși anunțat cu multă energie atât în Europa cât și în SUA, procesul relocalizării din China nu a început în mod efectiv. Există mari dificultăți de ordin investițional și logistic. 

Circulă opinii entuziasmante  despre posibilitatea apariției unor oportunități de investiții străine prin relocalizarea unor sectoare sau ramuri industriale din China spre Europa. Deja  personalități politice și analiști consideră aceste oportunități ca pe elemente destul de reale pentru a putea fi incluse în schema ”reconstrucției economice” de după coronavirus.

Personal, nu împărtășesc acest entuziasm și am rezerve asupra considerării acestui aspect ca pe o șansă reală atunci când facem inventarul factorilor pe care ne putem baza în reconstrucția economiei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News