• Rădăcini. Stelele, icoanele, pâinea cu vin și agapa cu cozonac. Cum văd niște ochi laici Paștele rușilor lipoveni

Asemenea fiecărui an în care am petrecut Paștele acasă, duminică am pregătit coșul cu ouă, cozonac și pască, m-am îmbrăcat ca de sărbătoare și am mers la biserica Sfântul Nicolaie, ce aparține comunității rușilor lipoveni. 

Poarta este refăcută de o bucată bună de ani, însă pentru mine a rămas nouă, ochii de copil încă văd zidurile gri care străjuiau mica potecă în copilăria mea. Poteca trece apoi pe lângă același gard mic de fier, o casă și duce la biserică. În față, la mijloc, este intrarea pentru bărbați, iar mai la stânga, în capătul bisericii, cea pentru femei. Afară stau mesele întinse cu cozonaci și ouă, vântul adiind ușor printre fețele de masă albe. 

Deși am pășit pe aceleași urme și în anii trecuți, niciodată nu am văzut locul acela atât de familiar cu ochii de om matur. Era ca și cum, în 2022, cumva privirea mea nu mai era la nivelul copilului care vântura fugind fusta lungă, baticul și cordonul, ci se ridicase deasupra umerilor mei de adult. Aici a contribuit, poate, și faptul că am participat singură, fiind un reprezentant al familiei. 

Sfântul frumos cu chip de cal

Interiorul, deși renovat, a păstrat aceleași stele la care mă uitam încă din copilărie. Fiecare, cu forme geometric delimitate, se întind pe cerul albastru deschis, puse într-o ordine precisă. Mi-am luat locul în stânga, așa cum fac de când mă știu și am privit către colțul pe care l-am văzut atâția ani de zile. Icoanele sunt acum încadrate de o nouă și frumoasă lucrătură, albastră, dar îmi lipsește icoana sfântului mucenic Hristofor, căruia Dumnezeu i-a dat chip de cal, după cum zicea bunica mea (sursele teologice spun câine, ori era chinocefal) pentru că era prea mândru și frumos. 

O cultură care pâlpâie în jurul bisericii

Am atins iar pernuțele colorate pentru genunchi, în care mă afundam mai demult, simțindu-mă ca o Alice care cade printre ele și ajunge într-o altă dimensiune. Am auzit cântările pe care le știu pe de rost, dar care acum îmi sunt cumva străine. Limba pe care o învățasem nu o mai știu și numai unele formulări îmi cheamă amintirile înapoi. Am gustat din cel mai bun lucru pe care îl mănânc de când mă știu, pâinea cu vin, care se oferă, ceremonial, la sfârșitul slujbei, după anafură. 

Afară am revăzut corul oamenilor dârji, care cântau ”Hristos a Înviat!” în timp ce preotul (batiușca) ne sfințea bucatele pe care aveam să le aducem acasă. Fiecare era frumos în felul său, ținând de o cultură care ușor, ușor se răsfiră. 

Am plecat acasă cu cozonac

Ceea ce nu am revăzut a fost curtea plină. Odată, îmi făceam loc cu greu printre oameni, abia găseam loc pentru coșul familiei mele și plecam bucuroasă cu mai puțin cozonac. Anul acesta, doar câteva familii au ținut tradiționala agapă și am plecat cu un cozonac aproape întreg. 

Comunitatea, având ca nucleu biserica, încă își face loc și își face simțită prezența, insistând să nu se amestece în populația generală. Cumva, un fir rămas în urmă, destramă ușor, ușor, eforturile. Am întrebat mai apoi de ce au fost atât de puțini oameni, iar răspunsul nu m-a bucurat: ”așa e în fiecare an, vin din ce în ce mai puțini”. 

Am plecat mulțumită că, deși sunt un pelerin anual în acea curte, am reușit să ating din nou acele rădăcini, așa cum fac de fiecare Paște. Și eu sunt unul dintre cei care lipsesc. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News