Raed Arafat, între modelul olandez și scaunul românesc

Miercuri, 21 decembrie,  la ora 22, 15, a fost pentru prima și probabil singura oară când i-am dat dreptate lui Traian Băsescu, în acest an. Atunci când i-a bătut obrazul lui Raed Arafat.

(Nu mai discut ipoteza traficului de influență, fluturată în fața fostului director de spital, actualmente ministru al Sănătății. Cum a rostit cuvintele magice, cum l-a băgat pe Ladislau Ritli în priză, ceea ce arată că musca de pe căciulă bâzâie bilingv, și românește și ungurește. Nu mă interesează nici motivele lui Traian Băsescu. Rămâne de văzut dacă e vorba despre vreun șmen, pentru partid sau pentru apropiați. Proiectul legii Sănătății, care a stârnit toată tevatura, este doar un  cadru general. Legislația secundară va favoriza ”derapajele”. Sau nu. Poate e doar o manevră pentru a îmbunătăți imaginea Puterii, poate vrea să lase Opoziția fără obiectul muncii.  Sau poate Băsescu se gândește la statuie... deja se vede în rolul lui Bismarck, cancelarul german care a introdus asigurările sociale, în 1883. Îl privește. Situația din Sănătate e dezastruoasă, iar alternativele trebuie discutate). Așa că revin la Arafat.

Pentru marele public, Arafat este un personaj mitologic, un sfânt, musulman, creștin, nu știe nimeni, dar sfânt,  care s-a pogorât  pe pământ ca Sisoe,  să facă minuni  de management într-o lume plină de păcate administrative și de furtișaguri.

Va fi trecut cu roșu în calendar, sau , la fel ca alți providențiali, gen Ceaușescu sau Băsescu, va fi huiduit după excesele generate de cultul personalității?  Greu de spus. În primele două cazuri, cunoașterea este nemijlocită: oricine poate spune cum au guvernat, privind în propriul frigider.  Pe Arafat îl vedem la televizor ocupându-se de persoane pe care nu le cunoaștem. Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu ele dacă nu exista Arafat, nici nu avem date cu care să-i apreciem munca. Ne bazăm pe evaluările unor lideri de opinie: ziariști sau politicieni, de regulă. Experții, pe de altă parte, se pot îndoi că Arafat ar fi infailibil, asta făcând, de fapt, diferența dintre știință și religie.

Să vedem ce i s-ar putea reproșa lui Arafat:

1. Numărul internaților aduși cu ambulanța a crescut cu 3 la sută, de la introducerea SMURD, în vreme ce numărul deceselor în cazurile urgente s-a mărit cu 39 la sută. Dacă ar fi să evaluăm prin performanța sistemului, prin numărul vieților salvate, rezultă că mare lucru nu am făcut cu SMURD!
2. A beneficiat  de campania de imagine generată de specificul cazurilor pe care le abordează SMURD-ul. Bătrâna Ambulanță, fostă Salvare, aleargă la sute sau mii de adrese, pentru afecțiuni banale, sau pentru un infarct, fiind obligată să împartă două mașini la patru bolnavi. De aici scandaluri, nemulțumiri etc. Fondurile alocate au fost infime, pretențiile mari. SMURD-ul are două accidente pe zi, la care trimite patru mașini. Adevăratul examen va fi dat de SMURD la o  catastrofă tehnologică sau naturală, când se va afla în aceeași situație ca Ambulanța. Cu mult mai multe dotări, din fericire.
3. Mediatizarea cazurilor în care intervine SMURD i-a făcut reclamă doctorului Arafat. Ulterior, acesta și-a cultivat relațiile: cine mai știe, când Hurezeanu sau Turcescu îl laudă pe Arafat, că au fost, poate or mai fi, membri în CA al Fundației SMURD?
4. I se mai poate reproșa doctorului Arafat  și lipsa de caracter. Ce a făcut el, de fapt? A importat un model din occident. La început, sistemul public a respins inovația. Dr. Arafat a susținut că trebuie să existe concurență. Acum, când a ajuns șef în minister, procedează ca adversarii săi din 1999: încearcă să blocheze competiția.

Evident, există și multe argumente în favoarea lui Raed Arafat, nu doar folclorul omagial, transmis ca gripa, din gură (de reporter) în gură, fără ca materia cenușie să intervină.

1. Oricât de eficient ar fi SMURD, dacă restul sistemului nu e dotat și nu are personal motivat, am băgat degeaba banii în ambulanțe și elicoptere. Numărul mare de morți nu e vina lui Arafat. Degeaba îl aduce ambulanța, în 20 de minute, pe unul cu infarct, dacă nu există un angiograf  pentru stentare. Omul moare la spital, deci banii pe Salvare au fost degeaba: la fel o pățea și acasă, dacă Arafat se întorcea în Palestina, după 1989. Reforma trebuie să cuprindă întreg sistemul, ca să putem vedea rezultate.
2. Importul de modele nu e un reproș, ci o laudă pentru Arafat, fiindcă i-a reușit. A adus un model de afară, dar acesta funcționează și asta înseamnă că Raed Arafat și-a făcut treaba. Și asigurările de sănătate au fost preluate din occident, în 2000, dar au eșuat în brațele lui Lucian Duță, fost director la Regia Sării, în 2011. Exemplul lui Raed Arafat ne arată că , atunci când se acționează ca afară, lucrurile funcționează ca afară.
3. Preocuparea pentru imagine nu e un lucru rău. Dimpotrivă, arată respect pentru public. Proasta comunicare  generează majoritatea conflictelor dintre medic/spital  și pacient, ca și lipsa de susținere pentru domeniu. Urgența a beneficiat de cea mai bună finanțare dintr-un sistem foarte sărac și fiindcă Arafat a fost o vedetă media.

Rămâne de văzut cum stă doctorul Arafat cu caracterul. E greu să reziști când toți te laudă, dimineața, la prânz și seara. E bine să fii deținătorul absolut al autorității într-un domeniu.  Îți convine  să deții o poziție de vârf în minister. Își va apăra el postul de subsecretar de stat? Va trage sfori pentru a bloca orice concurență, în zona pe care o administrează? Va sancționa eventualele șmenuri, dar va pune umărul la introducerea modelului olandez de asigurări?

Până una alta, a procedat românește: a tăcut, ca să nu-și piardă scaunul, și l-a băgat la înaintare pe un adjunct de la București, care i-a dat o replică soft președintelui.  Aferim!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News