EXCLUSIV  Răsturnare de situație: De la osanale la înjurături copioase din partea magnaților de presă care făcuseră avere pe vremea când era la putere

Previzibilă, aşteptată, dorită de mulţi, abdicarea Regelui Carol al II-lea este totuşi surprinzătoare şi intempestivă. Ea se produce în acelaşi Palat Regal în care va fi arestat, peste patru ani, Ant#nescu, succesorul monarhului la putere, în condiţii climatice – o zi zăpuşitoare – identice şi într-un perimetru bucureştean în care se va mai isprăvi, în 1989, cariera unui dictator.

Pe 4 septembrie 1940, Guvernul Gigurtu demisionase, generalul Ant#nescu, care stătuse cu domiciliu obligatoriu la mânăstirea vâlceană Bistriţa, fiind însărcinat cu formarea unui nou cabinet. Acesta însă îl determină pe Rege, sau îl sileşte, să abdice şi să plece în străinătate. De data aceasta, exilul nu mai este opţiunea lui Carol, ci îi este impus. În memoriile sale, Mihail Manoilescu îl descrie pe Rege plângând, în ultima noapte petrecută în Bucureşti, dar nedormită, iar pe tânărul Voievod de Alba Iulia, Mihai, agăţându-se patetic de braţul părintelui său, pe care voia să-l urmeze în pribegie.

În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, pe când trenul regal în care se aflau Carol, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu se îndepărta de Bucureşti, reporterii dau năvală în casa „Duduii” – surprinşi să-i vadă dormitorul ticsit de icoane ortodoxe –, iar fotografii declanşează bliţurile pentru a arăta publicului luxul în care trăia metresa lui Carol al II-lea.

În afară de „Buna Vestire”, controlată de acelaşi Mihail Manoilescu, care stătuse alături de Rege în noaptea de după abdicare, fostul rege este înjurat copios, chiar cu voluptate, de magnaţii de presă care făcuseră avere în deceniul domniei sale: Stelian Popescu şi Pamfil Şeicaru. Ei perorează în editorialele lor despre monarhul imoral şi corupt.

Au loc şi manifestaţii de stradă, despre care ziarele relatează cu satisfacţie, amănunţit, cum sunt huiduiţi Carol, Lupeasca, membrii Camarilei, deopotrivă cu fostul premier de lungă durată Gheorghe Tătărescu şi cu foştii consilieri regali N. Iorga şi Constantin Argetoianu. Maniu şi ţărăniştii jubilează, însă bucuria le va fi de scurtă durată, ca şi a altor oameni politici, întrucât partidele rămân dizolvate, iar Ant#nescu îşi instituie propriul regim autoritar.

În primele zile de după abdicare, corului anticarlist i se alătură nu puţini intelectuali care îl ridicaseră în slăvi pe Rege cu numai trei luni înainte, în articole publicate în ziare, reviste sau în cele două volume omagiale care aniversau deceniul Restauraţiei. Alţii, anticarlişti autentici, precum poetul Ion Barbu, pun mâna pe condei şi îşi intitulează articolul Chesat (un sinonim arhaic al cuvântului criză).

În memoriile sale, Al. Vaida-Voievod povesteşte că, pe când era prim-ministru, Carol al II-lea l-a rugat insistent să-i găsească o slujbă – şi nu una oarecare – poetului Adrian Maniu. După câteva zile l-a întrebat: „Dar de Adrian Maniu n-ai uitat?”. Tot Carol al II-lea ţinuse ca Lucian Blaga să fie ales membru al Academiei Române, iar munificenţa regală l-a avut în vedere şi pe Arghezi, care nu şi-a precupeţit superlativele la adresa monarhului. Apropiat de Carol al II-lea fusese şi Cezar Petrescu. Spre sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, acesta se număra între cei care doreau revenirea principelui în ţară şi urcarea sa pe tron. Cezar Petrescu fusese desemnat director al unui săptămânal care s-ar fi intitulat „Crai nou” – aluzie străvezie –, dar a cărui apariţie a fost împiedicată. Scriitorul condusese din ianuarie 1938 oficiosul carlist „România”, finanţat cu bani mulţi din bugetul Ministerului de Interne, cotidianul fiindu-i concesionat pe o perioadă de cinci ani.

După abdicarea Regelui, aşa cum a dezvăluit istoricul Dumitru Hîncu, Cezar Petrescu se grăbeşte să trimită o jalbă noii ocârmuiri în care spune că n-a avut atitudini „iudeofile”. Deşi îl comparase pe fostul Rege cu Brâncoveanu, după debarasarea lui Ant#nescu, Cezar Petrescu îi trimite şi acestuia un memoriu în care susţine că n-a fost niciodată carlist, şi-a văzut de cărţile sale, iar de pe urma ziarului „România” n-a avut parte decât de pagube. Memoriul se încheie cu: „Să trăiţi, domnule general!”. Peste aproximativ 15 ani, un alt memoriu al lui Cezar Petrescu începea cu: „Scumpe tovarăşe Răutu”...

La începutul lunii septembrie 1940, Grigore Gafencu, numit de o lună ambasador la Moscova, unde se găsea şi unde va fi menţinut în post de Ant#nescu, află că un diplomat de acolo spusese despre Carol: „The King is finished!”. Prilej să consemneze în jurnal că „domnia regelui Carol, cu toate cusururile lui multe şi serioase, dar şi cu neîngrădita lui dorinţă de a cunoaşte, de a înţelege, de a îndruma şi de a munci, a luat sfârşit”. Cedările teritoriale din acel an nu trebuiau trecute exclusiv în contul Regelui, întrucât, spune Gafencu: „Aveam împotriva noastră coaliţia firească a statelor de la care câştigasem teritorii însemnate în războiul trecut, teritorii pe care le-au vrut îndărăt timp de douăzeci de ani şi la care au râvnit cu toată patima când s-a dezlănţuit războiul cel nou, dus de Germania şi de Italia cu lozinca: Jos cu Tratatul de la Paris!”.

Două luni mai târziu, Carol era profund afectat de efectele cutremurului abătut asupra României pe 10 noiembrie 1940. Voia cât mai multe veşti referitoare la consecinţele catastrofei. În Spania, unde se găsea atunci, aude la un post de radio că Maria Tănase ar fi murit la cutremur. Peste câteva zile consemna bucuros că ştirea despre moartea cântăreţei nu fusese decât un zvon şi că aceasta trăia.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News