EXCLUSIV  Rebeliunea legionară. Trei zile de lupte sângeroase între Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară

1940. Drumul spre conducerea comună

În septembrie 1940 pierderile teritoriale ce au lovit ţara aruncă România într-o gravă criză politică. După cedarea Basarabiei sovieticilor, a urmat Dictatul de la Viena care rupea Transilvania de patria mamă. Pe fondul creşterii impresionante a popularităţii Mişcării Legionare, se formează un guvern condus de generalul Ion Antonescu care aduce şi Garda lui Horia Sima la putere. Astfel, Regatul României se transformase la 14 septembrie 1940, în Stat Naţional Legionar autoritar.

Însă această conducere bicefală nu va avea o viaţă lungă. După doar câteva luni de guvernare comună pe 21 ianuarie 1941, legionarii s-au întors împotriva lui Ion Antonescu, încercând să preia singuri întreaga puterea. Au fost trei zile de violenţe extreme între Legiune şi armată. În cele din urmă, rebeliunea este înfântă iar Legiunea a intrat într-un declin din care nu a mai ieşit niciodată.

Rebeliunea legionară nu s-a manifestat la fel pe întregul teritoriu românesc. În ţară rebeliunea i-a luat prin surprindere pe legionari, asta cu toate că Ion Antonescu acuza Legiunea că a organizat cu câteva luni înainte întreaga lovitură. Adevăratele vărsări de sânge au avut loc cu precădere în Capitală. Însă, chiar şi în Bucureşti foarte mulţi legionari s-au alăturat luptei în mod spontan.

Rebeliune pe cântece naționaliste

Legionarii puneau sub semnul întrebării loialitatea lui Antonescu faţă de România şi cereau demisia câtorva miniştri din cabinetul său. Astfel, ei au ocupat sediul poliţiei şi a postului naţional de radio. Mulţi alţi legionari au ocupat clădirile în care lucrau, s-au baricadat, iar sub ameninţarea armelor au preluat controlul. Poetul Radu Gyr, de la balconul Teatrului Naţional s-a adresat mulţimii cerând legionarilor să ocupe posturile de telofonie îndemnându-i totodată să interpreteze cântece legionare.

Răspunsul armatei a fost cât se poate de prompt şi nu s-a lăsat deloc aşteptat.

Şase regimente şi un batalion au ocupat Piaţa Victoriei. Aceştia au deschis focul şi au răscolit clădirile din apropiere. Oricine se apropia la mai mult de 500 de metri de soldaţi era împuşcat iar tancurile armatei au tras fără încetare în clădirile ocupate de legionari.

Rebelii fideli Legiunii au continuat bătălia și nu de puţine ori s-a ajuns la lupe corp la corp. Rebeliunea devenise un sângeros război deschis care se va încheia la 23 ianuarie odată cu victoria, de altfel normală, a armatei.

În doar trei zile armata a reuşit să îi învingă pe legionari. Presa legionară însă scria că rebeliunea era un complot iudeo-masonic şi susţinea cu înverşunare că armata a tras în protestatarii care în mod paşnic intonau cântece legionare. După rebeliune, liderii Mişcării Legionare au decis să suspende orice activitate.

Consecințele rebeliunii

Legiunea era definitiv înfrântă, dar, chiar şi aşa existau suspiciuni că celule legionare încearcă în continuare asasinarea lui Ion Antonescu. Represiunea din partea generalului a venit imediat.

Cei care au reuşit să fugă din ţară au făcut-o în special în Germania. De altfel, Horia Sima, liderul Mişcării Legionare a fost unul dintre ei. În total aproximativ 400 de legionari s-au refugiat în Germania nazistă iar cei care nu au fugit din ţară au fost arestaţi.

Printre cei arestaţi s-au numărat sute de liceeni. Mişcarea era însă decimată întrucât existau tensiuni între vechii legionari de pe vremea "Căpitanului" Corneliu Zelea Codreanu şi cei din noua generaţie de după 1940. Închisoarea a adâncit conflictul dintre cele două grupuri, iar veteranii priveau cu dispreţ spre cei mai tineri care nu se dădeau înapoi de la a cădea rapid la învoială cu autorităţile pentru a scăpa de pedeapsă.

Conform datelor furnizate de ilustrul ziarist Filip Brunea-Fox, contemporan cu sângerosul eveniment, în timpul răzvrătirii şi-au pierdut viaţa 30 de soldaţi şi 200 de legionari, multe alte sute de combatanţi şi civili fiind răniţi. După rebeliune au fost condamnate nu mai puţin de 2,707 de persoane.

Hitler a înclinat decisiv balanța

Ambele părţi implicate în conflict sperau să obţină sprijinul şi ajutorul Germaniei naţional-socialiste. Desigur, ideologic, la o primă vedere am fi înclinaţi să credem că Legiunea era mai îndreptăţită să beneficieze de ajutorul dictatorului german.

Nu a fost aşa. Hitler a considerat că Ion Antonescu reprezenta un element de stabilitate mult mai puternic. Iar opinia sa era corectă. Adolf Hitler nu punea mare preţ pe ideologia statelor germane satelit, mult mai important fiind factorul militar şi economic.

Cu toate că rebeliunea legionarilor a fost înfrântă în doar trei zile şi nu a avut o componentă la fel de sângeroasă precum alte revolte din timpul conflagraţiei mondiale, ea reprezintă un eveniment de o importanţă deosebită în destinul României dar şi a războiului pe frontul de Est.

Bineînţeles, Adolf Hitler, aflat la apogeul puterii sale putea oricând să încline decisiv balanţa după bunul său plac.

Înfângerea legionarilor a avut ca şi consecinţă consolidarea regimului antonescian care a condus România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial până la lovitura de palat când Regele Mihai îl arestează pe mareșal.

Două săbii ultranaționaliste într-o singură teacă

După înfrângerea rebeliunii, legionarii au avut de înfruntat represiunea dură a lui Ion Antonescu. Cu toate acestea, cei rămaşi în ţară şi în libertate au încercat adesea să colaboreze cu regimul.

De altfel, în ofensiva pentru eliberarea Basarabiei au participat şi legionari. Alţi foşti legionari au reuşit să obţină posturi importante în regimul antonescian.

Adevărul este că atât Ion Antonescu cât şi legionarii erau ultranaţionalişti şi pronazişti.

Mişcarea Legionară ca organizaţie nu va mai ajunge niciodată la puterea pe care o deţinea înaintea rebeliunii dar mulţi foşti legionari se vor integra cu succes în noul regim.

Rămâne însă întrebarea încotro s-ar fi îndreptat istoria în cazul în care rebeliunea legionară s-ar fi încheiat cu victoria legionarilor şi răsturnarea lui Ion Antonescu? Scenarii sunt multe, bineînţeles.

În orice caz, rebeliunea legionară a fost lupta pentru putere în România celui de-al Doilea Război Mondial între două săbii ultranaţionaliste care nu încăpeau în aceeaşi teacă.

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News