RECENZIE: Ides of March, un film al trădătorilor

Politica nu e pentru oricine, asta se știe. Ea necesită o lipsă acută de loialitate, de demnitate și de respect. Filmul de față nu spune un nou adevăr, nici unul mai adânc, ci subliniază două adevăruri: nu contează cum joci, atât timp cât poți șantaja, și ia în calcul orice om care te poate ajuta.

Autor: Răzvan Băltărețu

“Idele lui Martie” era, în calendarul roman, ziua de 15 martie. Această zi a devenit celebră printr-o trădare și mai celebră, aceea a lui Iulius Caesar de către un grup de conspiratori conduși de Brutus. Așa e și filmul, un șir de trădări din care iese câștigător cel care se poate coborî mai jos în registrul moralității. “Ides of March” se construiește pe trei perspective. A tânărului inteligent cu aspirații înalte, a “școlii vechi” care mereu are avantajul experienței și a candidatului care trece de la idealism și sinceritate la aceleași trucuri vechi.

Stephen Meyers (Ryan Gosling) este secretarul de presă al guvernatorului, candidat la președinție, Mike Morris (George Clooney) și se caracterizează prin inteligență, realism și ipocrizie. El crede sincer în Morris, îl consideră “the one”, dar asta până să se întâlnească cu șeful de campanie al adversarilor, Tom Duffy (Paul Giamatti). După acest moment filmul devine interesant, este un joc de șah jucat în umbră, din care Stephen iese șifonat. Dar revine pe final, cu al cincilea as: aventura președintelui cu o stagiară, care se mai și sinucide de teama dezvaluirii adevărului. La sfârșit rămâne singur, destin prefigurat de către fostul său șef Paul Zara (Philip Seymour Hoffman), din cauză că îi lipsește loialitatea.

“Școala veche” sunt Paul și Duffy, ambii căliți în mai vechi campanii. Ei au plecat de jos și au trebuit să muncească, spre deosebire de Stephen căruia succesul îi e la îndemână fără multe bătăi de cap. Duffy se folosește de curiozitatea lui Stephen și folosește strategia “dezbină și cucerește”, iar dacă nu poți cuceri, măcar dezbină și lasă-i să se descurce cu resturile. Tânărul cade în cursă și este concediat, deoarece Duffy a marșat și pe paranoia lui Paul. În final, atât Paul, cât și Duffy se aleg cu rămânerea în umbră. Au fost bătuți la propriul joc.

Morris este candidatul perfect. Începe cu un discurs puternic, își admite punctele slabe, este idealist - vrea ca în zece ani SUA să renunțe la petrol -, dar este la fel de ipocrit ca mulți alții dinaintea lui. Morris este pe deoparte Kennedy/Clinton, pentru că are o relație cu stagiara Molly, fapt exploatat de către Stephen, și pe de altă parte pare Obama - mai că s-ar strecura în discursul lui un “I have a dream”. Deși nu dorea în niciun caz o colaborare cu Thomson, omul care îi poate da voturile necesare, strâns între aventura cu stagiara și viața exemplară pe care o prezintă, el acceptă.

Filmul merită văzut, dar nu este la fel de emblematic ca “Wag the dog” sau “All the President’s men”. După informațiile necesare din prima jumătate a filmului, în a doua se accelerează ritmul. Această parte merită, acesta e jocul de putere orchestrat frumos. Punctul slab, cum am spus și la început, e faptul că nu vine cu nimic nou. Da, e bine făcut, actorii sunt buni, a ieșit ceva bun, dar simți că ți-au vândut ceea ce aveai deja.

Citește și alte recenzii de film:

RECENZIE: Habemus Papam, dar fără Papă

RECENZIE: “J. Edgar”, trei oameni și un Birou

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News