EXCLUSIV  Reconcilierea națională-CUM?

A trecut mult timp de când Ernst Renan a spus că “o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ce este o națiune?, 1882), dar ideea nu s-a învechit. Limba și istoria sunt, desigur, premise ale națiunii, dar aceasta este mult mai mult. De unde ar putea veni “voința”, care-i dă națiunii coloana vertebrală?  Răspund la întrebare în trei pași. Indic mai întâi sciziunile societății românești actuale (1), pentru ca, în continuare, să arăt cum s-ar putea ajunge la reconciliere națională. Am în vedere două acțiuni majore: asumarea erorilor care au dus la situația actuală (2) și democratizarea mai departe a statului (3). Închei cu o reflecție asupra perspectivei (4).

             1. Sciziunile actuale

Discutăm reconcilierea națională căci suntem după o istorie nu doar de diferențieri, ci și de scindări ale societății în care trăim. Scindările sunt cele care au și adus România într-o situație fără precedent în viața generațiilor de acum.

A fost scindarea epocii postbelice, în care partidul comunist nu numai că a recurs la mijloace inadmisibile pentru preluarea guvernării și controlarea societății, dar a anihilat, în bună parte fizic, opoziția. Faptul a lăsat în urmă crime, suferințe și resentimente adânci. Mobilizările naționale de la sfârșitul anilor șaizeci, legate de pericolul intervenției trupelor Tratatului de la Varșovia, nu au înlăturat amintirea reprimărilor anilor cincizeci. Sub auspiciile de atunci, o reconciliere nu avea vreo șansă reală.

A urmat scindarea epocii postcomunismului, în care s-a inițiat pedepsirea responsabililor partidului comunist conform prevederilor universale ale dreptului. Mai mult, după 1989, s-au adoptat reglementări proprii pentru a scoate din drepturi cetățenești oameni pe motivul contiguității cu deciziile dictaturii. Lipsită, însă, de analize serioase, care să aplice distincția europeană dintre fapte penale și opțiuni existențiale, procedura a căpătat repede alura răfuielilor punctuale. Ca efect direct, nici la ora de față tabloul vinovățiilor nu convinge. Drept indiciu al neclarităților, nimeni nu a putut scrie convingător istoria postbelică a României, nici chiar istoria de la Primul Război Mondial, la anii noștri. Pe de altă parte, măsurile punitive, de  limitare a drepturilor cetățenești, au ajuns nu la decidenții regimului controlat de partidul comunist, ci la executanți adesea mărunți. O reconciliere nu a intrat nici de astă dată în orizont.

A venit scindarea perioadei neoliberalismului, de după 2007. În loc să profite de oportunitățile istorice – cea mai lungă perioadă de pace din Europa, integrarea în democrația vest-europeană, cuprinderea în cea mai puternică alianță militară – și să lanseze proiecte proprii de modernizare cuprinzătoare, țara a intrat sub controlul amatorismului organizat. Noii vătafi din societate cultivă imaginea unei istorii care s-ar sfârși cu ei și caută țapi ispășitori pentru incompetență. S-a împrumutat noua “corectitudine politică (political correctness)” pentru a perpetua rolurile, în pofida prestației mediocre. Cu emfază ce amintește de anii cincizeci, se comit gesturi care nu au de a face cu democrația, orice s-ar spune. S-a ajuns ca unii să aplaude punerea de cătușe rivalilor. Se atacă cetățeni, spunându-li-se că “nu vor avea acces la funcții publice”, că reprezentanții publici neagreați “vor fi rași”, că guvernului legitim trebui să i se prefere altceva și se instrumentează din nou serviciile secrete și justiția pentru a rări concurenții. În astfel de împrejurări, reconcilierea nu are cum să intre în orizont.

Dar societatea românească are  – dincolo de satisfacțiile unora de a-și fi adjudecat mai multe bunuri și de autoflatarea din instituțiile publice – indicatori de fapt gravi. Privatizarea economiei – cu siguranță indispensabilă – a dus la dezindustrializare. Incapacitatea de a autostrada țara, în epoca în care se fac în timp record zgârie nori, poduri pe mare și insule în plin ocean, este deja proverbială. Efectivul de lucrători din țară este, procentual, mai mic decât oricând. Sărăcia este mai răspândită decât oriunde în Europa. Centralismul este mai tenace. Diletantismul îl însoțește, încât nici o ambasadă nu-și lasă concetățenii să fie judecați în instanțele de  aici. Declinul educației adaugă o nouă problemă. Puține câte sunt, ideile din viața publică sunt “nervoase, dar exclusive”, cum spunea cineva, grija argumentării fiind stinsă. La corupție, românii trec drept campioni, iar lupta  de azi contra corupției o sporește. Justiția se folosește pentru evidențieri în fața unor forțe care profită de o țară debusolată. Emigrația a devenit cea mai mare în istoria modernă. Au fost zece ani de politică externă pe apucate, iar între timp s-a făcut pasul la politica externă turistică. Performanțele veritabile sunt, proporțional, tot mai puține și țin de străduințe individuale, iar rămânerea în urmă în raport cu țări comparabile, cum se vede fără putință de tăgadă în sport, se mărește.

Situația este atât de încărcată de neajunsuri, încât au dreptate cei care spun că abia o relansare bazată pe reconcilierea națională mai poate salva. După opinia mea, optica acestor concetățeni este de împărtășit, fără iluzia, însă, că doar din cuvinte sau că fâcând același lucruri se schimbă ceva.Cum se poate ajunge la reconciliere?

Sunt de părere că cel care gândește temeinic tema reconcilierii în România actuală va fi confruntat cu multe dosare greu de descâlcit. Greutatea nu vine doar din aceea că faptele au fețe felurite, ci și din ceva mai specific: profunzimea erorilor din deciziile luate în timp.

Nu se poate însă face ceva fără a avea curajul aducerii discuției la miez. Nu este vorba aici de a face doar teorii, ci de mult mai mult, anume, de a da soluții practicabile, pentru care cunoașterea sistematică, susținută de cultura timpului nostru, este indispensabilă.

Consider că reconcilierea națională este posibilă în România actuală făcînd doi pași: 1) explicitarea erorilor care alimentează scindarea pe care o trăim acum și asumarea lor onestă, nu pentru a pune pe cineva la zid, ci pentru a lua lucrurile de la rădăcini; 2) democratizarea în continuare a statului.Să detaliem.

                                   2.Erorile majore după 1989

Nu reiau aici analize pe care le-am consacrat în timp crizelor din România (vezi Andrei Marga, Explorări în actualitate, 1995; Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, 2009; Andrei Marga, România actuală. O diagnoză, 2011). Plec, fără alt preambul, de la constatarea că sunt cinci erori majore care alimentează scindările din România actuală.

(a) Prima eroare constă în faptul că nu s-a făcut distincție între demantelarea unui regim de opresiune, cum a fost socialismul răsăritean, care se face restabilind competiția deschisă, și construcția unei societăți democratice, care se face democratizând. Pentru ultima nu există mijloc alternativ la democrație. Nu o spunem noi prima dată, ci au spus-o aceia care au conceput procedura schimbărilor din 1989 din Europa Centrală și Răsăriteană care s-a și pus în aplicare. (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Teantative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986) Deși aceștia au atras atenția asupra consecințelor nefaste ale ignorării diferenței dintre a demantela un regim autoritar și a construi o societate democratică, și astăzi la noi decidenții recurg la mijloacele demantelării, în loc să se ocupe de democratizare.

(b) A doua eroare constă în aceea că din revenirea salutară la economia de piață, care convertește bunurile în mărfuri, s-a dedus că păzirea echilibrelor și asigurarea dezvoltării nu mai stau în răspunderea statului. Lipsind o concepție economică elaborată (pe aceste meleaguri și Balczerowicz, și Bokros și Klaus au lipsit, totuși, sau nu au fost folosiți!) unii decidenți au vrut să includă în economia de piață și deciziile statului, în loc să elaboreze măsuri competente ale statului însuși, ca în orice economie competitivă de azi. Nu s-a știut folosi privatizarea ca motor al dezvoltării, păstrând, cel puțin, capacități de producție. Decidenții nu știu nici astăzi cum se crează economia erei globalizării într-o țară din care plusvaloarea pleacă aproape instantaneu. Ca urmare, cetățenii plătesc din greu nepriceperea celor care decid.

(c) A treia eroare constă în confundarea justiției cu un mijloc de reglare de conuri. Nu se înțelege că independența justiției nu vine din faptul că acest concept este sublim, că dreptatea este valoare fondatoare a societății moderne, ci din măsuri instituționale chibzuite. Este destul să observi cât de mult contează “neliniștea etică” în sentințe sau câtă grijă este ca “adevărul juridic” să se apropie de adevăr pur și simplu în alte sisteme juridice. Este suficient să privești lupta de la noi pentru numirea și păstrarea vârfurilor magistraturii și justiției pentru a-ți da seama despre ce fel de justiție este vorba. Tema “câmpului tactic” al serviciilor secrete în justiție sau cea a “cooperării dintre judecători și procuratură” atestă cum se înțelege dreptatea. Nu se ia în seamă nici astăzi faptul că justiție este doar acolo unde sunt legi bine formulate, instituții curate, magistrați competenți, judecători integri și, peste toate, respect al demnității umane.

(d) A patra eroare constă în aceea că democrația, după ce a fost confundată cu marketizarea, este confundată acum cu un instrument de putere. Nu se înțelege nici acum diferența dintre democrație ca tehnică de alegere a reprezentanților și democrație ca formă de viață. Nu se asumă nici astăzi că democrația nu dă rezultate dacă aduce în față partea mai puțin pregătită a societății, nu se înțelege că, fără meritocrație, democrația devine decorativă, nu se înțelege că șmecheria ucide democrația. Spiru Haret era oripilat de faptul că „în alte țări, nicăieri nu am găsit ceva care să semene cu concursul (de obținere de profesuri universitare, n.m.) cum se află la noi” (Operele lui Spiru Haret, Comunicare ro., București, volumul IV, p.132). Nu cumva observația este valabilă și la celelalte numiri? Se poate ușor constata că, în clipa de față, nu este instituție publică  nelovită de diletantocrație. Recrutarea decidenților ține de tenebre. Sistemul titlurilor din România este afectat de plagiate, ceea ce este grav, dar este iluzorie așteptarea ca oamenii să tacă privind vasta scriere de lucrări de către alții, întinsa cleptocrație și nepotismul, confuzia sistematică a valorilor de astăzi, care sunt și mai grave. Dacă se aduc la decizii cheie – cum se petrec lucrurile – absolvenți deopotrivă modești și nepregătiți, atunci numai naivii mai pot aștepta reconciliere națională.

(e) A cincea eroare constă în folosirea abuzivă a articolelor constituționale pentru consolidarea puterii personale. Noul cancer al constituționalismului din România este șirul numirilor unipersonale în funcții cheie. Constituția a lăsat involuntar portița desemnărilor, de către orice șef de instituție, a personalului de consiliere, de execuție, de asistare. Operația formală a desemnării, odată legalizată, a fost înțeleasă, însă, abuziv, ca selectare, încât se aduc oameni de mâna a șaptea în funcții cheie. Nu numai că desemnații ajung să-i controleze pe cei aleși, dar se produce mediocrizarea activităților, cu efecte perceptibile în viața fiecărui cetățean. Pe acest fundal, este ușor ca din afara țării să se impună nu numai ce este de făcut, ci și ce persoane trebuie să ocupe funcțiile. În plus, de câțiva ani, se aranjează intervenții la agenți de influență (persoane, publicații etc.) din exterior pentru a face presiuni în interior. Iar într-o asemenea atmosferă de degradare, nu numai că nu se întrunesc, dar se distrug premisele reconcilierii.

Putem face comparații istorice pe tema erorilor. De pildă, știm prea bine că regii au fost suverani, că Sfântul Scaun are în frunte un suveran pontif. Însă, în Constituția actuală din România, care a vrut să dea, pe bună dreptate, o republică constituțională, nu se acordă putere suverană niciunei funcții. În practică, prin răstălmăciri, au devenit însă suverane o seamă de funcții – de sus până jos, în detrimentul democrației. Funcțiile publice nu numai că se ocupă, dar sunt luate în proprietate. Pe nesimțite, s-a petrecut o refeudalizare sub oblăduirea democrației. Acum sunt “suverani” la toate nivelurile, dar, mai mult ca oricând, cetățenii își iau lumea în cap și vor să emigreze!

                                           3.Democratizarea

Ce este de făcut? Cel care vrea să conceapă reconcilierea ar fi rău inspirat dacă ar recurge la istoriografia liricoidă care abundă din nou. Este clar că se prăbușește constelația intelectuală legată de mentalitatea globalistă a anilor nouăzeci, care amenința identitățile culturale, naționale. Dar de aici nu rezultă că soluția este retragerea în identitățile fixe cultivate de naționalismul răsăritean în anii nouăzeci. Cadrul național rămâne condiția necesară a democratizării (cum a arătat cu precizie Pierre Mannent, La Raison des Nations. Réflexions sur la démocratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006, p.46), dar identitățile se construiesc prin democratizare, modernizare și dezvoltare făcute la lumina zilei, nicidecum prin refugiul emfatic într-un trecut înfrumusețat. Identitarismul care manipulează istoria și este lipsit de cunoștințe sociologice, filosofice, juridice rămâne mai departe doar propagandă, oricare vor fi cei care aplaudă.

Pandantul acestui identitarism asincronizat este nu doar relansarea în societate a propagandei, ci și răspândirea unui subiectivism prăfos, care obstacolează soluțiile rezonabile. Nu există paciență de a cerceta ceva sistematic, ci se exhibă impresii, care trec drept idei. Neavând realizări proprii, noii decidenți dau ca ale lor înfăptuirile predecesorilor. Este excesivă genuflexiunea față de contribuții fragile, în vreme ce în alte țări se asumă, ceea ce și la noi Constantin Noica sugera, că valoarea, dacă o atestă prestațiile, atunci este și nu ține de aplauze, de vârstă, de afinități. Bavardajul sau, pe românește, “flecăreala”, și falsificarea datelor au inundat multe conștiințe. Înfloresc, pe acest sol, ideologii improvizate. Unii mai cred că, scoțând morala din criză, societatea ar intra în normal. Alții perorează că, dacă noi generații ar prelua conducerea, s-ar rezolva toate. Unii nu se pricep să construiască ceva și vor răfuieli. Alții agită teama că ne-ar cotropi cei din afară. Unii insistă că, strâns uniți în jurul șefilor actuali, s-ar ieși la liman. Alții că mari puteri ale lumii nu ne lasă din brațe.

Se poate discuta, firește, orice propunere. Poate că fiecare invocă un fapt, dar, mă grăbesc să adaug, niciuna nu duce în miezul problemei. Se caută soluții ba înlocuindu-i pe unii cu alții mai fideli, ba apelând la cei care au respirat alt aer, ba sperând că evaluările scientometrice vor schimba totul, dar nu se ia în seamă faptul elementar că totul începe cu respectarea oamenilor, cu efortul organizat, cu aplicarea democrației și meritocrației.

Democrația decepționează uneori. De pildă, înlocuind chestiunile de interes public, cu relația dintre persoane sau aducându-i la decizii, cum spunea Thomas Mann, pe cei mai slab pregătiți. (Deutsche Hörer. Radiosendungen nach Deutschland aus den Jahren 1940-1945, Fischer, Hamburg, 2004). Dar oriunde și oricând, soluția nu este mai puțină, ci mai multă democrație.

“Democrația liberală” a câștigat competiția istorică și am avut, drept rezultat, cotitura de la sfârșitul anilor optzeci din Europa Centrală și Răsăriteană, de la socialismul oriental, la societatea deschisă. În mod sigur, democrație fără liberalitate nu există, dar de aici nu rezultă că istoria se sfârșește cu democrația liberală în forma ei actuală. Spus direct, democrația liberală are de rezolvat astăzi două probleme majore.

Democrația liberală s-a redus uneori la alegerea periodică de reprezentanți, care, în fapt, s-au sustras controlulului cetățenesc. Ceea ce a rezultat nu mai este democrație, ci, cum se spune deja, o “postdemocrație” (Colin Crouch, Postdemocrazia, Gius, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2003). De aceea, în multe țări se extind mișcări antisistem, care sunt un avertisment.

Democrația liberală aduce adesea la decizii persoane nepregătite și gata să recurgă la orice mijloc, căci ea s-a rupt de meritocrația de care era legată la origini. De aceea, în multe locuri, avem de fapt dezorientare, dacă nu chiar criză și sărăcie de idei. O întrebare simplă, dar care bate, din nefericire, adânc în realitățile de azi de la noi, este aceasta: unde sunt aduse în față valorile acestei țări? În ce instituție publică decid cei mai potriviți? Unde  cei care au de spus ceva sunt valorificați mai mult decât nulitățile ce s-au cățărat pe criterii pe care, vorba lui Spiru Haret, nimeni nu le practică?

        Și democrația din România actuală are a se măsura cu cele două probleme dacă vrea să fie calea reconcilierii. Este prea mare putere la unele persoane și s-a ajuns să fie – ca să-l parafrazez pe D.R.Popescu (Corul morilor de vânt, 2015) - prea mică puterea în afara politicii.  Democrația din România nu va putea servi țara rămânând doar o altă tehnică de manipulare din partea unor grupuri care nici nu știu, nici nu vor și nici nu au capacitatea de a mișca lucrurile!

       Agenda României nu este simplă. România are de lichidat înapoierea economică, fie ea și relativă, și sărăcia unei mari părți a populației. România are de înlocuit o administrație continuu depășită de condițiile vieții. România are de înaintat dincolo de pălăvrăgeala curentă, spre cultura politicii ca răspundere. Iar acestea nu sunt totul!

La timpul său, Seton Watson (Eastern Europe Between the Wars, Cambridge University Press, 1945) vedea România trădată chiar de cei care vor să fie în față. „Toate trăsăturile menţionate... – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajele funcției și relații la vârf (the spoils of office and the royal smile) – au existat în România într-o măsură considerabilă. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă... Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene”. Nu cumva cunoscutul istoric, simpatetic ca puțini alții cu românii, are iarăși dreptate?

Reconcilierea presupune – cum am arătat la început – împăcarea, acordul și, în cele din urmă, înțelegerea oponenților. Ea începe cu comunicare, dar cu o altă comunicare decât cea desfigurată de mulțimea “deontologilor” care fac carieră pe suferințe și neajunsuri. Când este de fapt înțelegere?

          Din capul locului, înțelegerea nu se reduce la informare despre ceea ce se petrece. Ea nu se încheie cu preluarea mesajelor cuiva. O înțelegere este atunci când doi parteneri – un vorbitor și un ascultător – ajung la un acord, inclusiv asupra relației lor, după ce s-au exprimat fără constrângeri, integri, și și-au examinat reciproc spusele și faptele. Înțelegerea nu este orice fel de acord, ci un acord negociat, reflexiv, între persoane ce-și recunosc reciproc demnitatea de cetățeni cu drepturi și îndatoriri egale. Înțelegerea presupune deopotrivă inteligibilitatea în exprimări, veracitatea în propria prezentare, adevărul în ceea ce se susține, echitatea în relația cu celălalt.

Cheia înțelegerii în democrație este simetria rolurilor cetățenilor indiferent de poziția în ierarhii administrative, în sensul că fiecare are dreptul, ca oricare altul, să pună întrebări, să capete răspunsuri, să le pună la îndoială (Jürgen Habermas, Cunoaștere și comunicare, Editura Politică, București, 1983, p.222) și să declanșeze rezolvări. Nimeni nu este împiedicat să se exprime și nimeni nu este scutit de răspundere. Numai simetria rolurilor împiedică o comunitate să devină o adunătură pe care o clică sau alta o duce încotro bate vântul.

Am fi nerealiști dacă nu am ține seama de îndoielile acute ale momentului cu privire la înțelegere. Ce inteligibilitate a exprimării poate fi cînd termenii discuției publice sunt falsificați? Se vorbește de “democrație”, dar regulile acesteia se încalcă la fiecare pas, se pretinde “justiție”, dar măsurile sunt birocratice, se anunță “programe” și se dau liste de dorinți, se năzuiește la “platformă politică” și se oferă compuneri de școală generală, se propune “un proiect de țară”, când fiecare partid demn de nume trebuie să aibă unul al său! Se vorbește de “tehnocrație”, dar se recurge la persoane cu pregătire niciodată verificată serios! Ce veracitate poate fi când decidenții înmormântează soluțiile în comisii sau când partide întregi trec peste noapte de la socialism, la populism sau de la liberalism, la populari pentru avantaje personale? Ce adevăr al susținerilor poate fi când decidenții fraudează sau când se scrie istorie nu pentru a lămuri ce s-a petrecut, ci doar pentru a lovi rivali? Ce justețe a relației cu celălalt poate fi când concurentul este abordat cu procuratura sau când decizii cruciale sunt unipersonale, iar pluralismul este luat ca decor?

                             4.Perspectivă

Un prestigios politician german de azi răspundea la întrebarea “ce este națiunea?” prelungind reflecția lui John Locke, potrivit căreia, în democrație, și statul are scopuri, de exemplu, bunăstarea cetățenilor, nu doar cetățenii. El punerea întrebarea astăzi crucială: “ce ne unește?” (vezi Was eint uns? Verständingung der Gesellschaft über gemeisame Grundlagen, Herder, Freiburg im Breisgau, 2008, p.18). La rândul meu cred că numai ajungând la înțelegere prin normalizarea instituțiilor publice se poate ieși finalmente din comicul trist ce ne amintește de Caragiale. Îl am în vedere pe autorul care a veștejit ca nimeni altul degradarea reconcilierii fie în compromisul “pupat toți piața independenței”, fie în acordul ipocrit de sub maxima “trădare, trădare, dar s-o știm și noi”. Numai democratizând instituțiile se poate ieși din acea meteahnă „a înjuratului la tribună, pentru a urma împăcarea la bufet”, pe care  o observa Mihai Sebastian, și se poate înainta spre reconcilierea națională ca înțelegere.

Să recitim neîntrecuta nuvelă Proștii. Fiecare își amintește ce a pățit bietul Nicolae Tabără, care s-a sculat cu noaptea în cap să poată lua trenul care trecea rar prin gara înfrigurată și ostilă sărmanilor, și a bătut zadarnic la ușile vagoanelor oprite pe peronul întunecat. Îi dau cuvântul lui Liviu Rebreanu: „În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăță pe după cap, îi trânti un pumn în ceafă și-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi și  se uitau cu ochii sticloși de spaimă. răcni conductorul, dispărând într-un vagon”. Pentru cine străbate nu doar turistic țara, scena nu și-a pierdut, din nefericire, actualitatea!

Reconcilierea națională cere pași mari, pricepuți și curajoși. Dar ea nu are alternativă, dacă este să se creeze un orizont salvator. Simplu spus, va fi reconciliere națională când se va lua în seamă amara observație a lui Constantin Brâncuși: „În România sunt prea mulțiîn politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență.produc camelotă”, adică marfă proastă. Și cînd „proștii” lui Liviu Rebreanu nu se vor mai consola mergând acasă umiliți și fără speranță! Atunci va avea loc reconcilierea ca înțelegere, la care se aspiră zadarnic, de mult timp.

                   (Conferință la Teatrul Metropolis, București, 14 noiembrie 2016)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News