Regina Maria și Conferința de Pace de la Paris - File de istorie

Aceasta a făcut lobby pentru ţară în 1919, la Paris, când România cerea Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul, adică respectarea garanţiilor din anul 1916, deşi semnase pacea separată cu Germania prin guvernul Marghiloman. Când scrisorile lui Ionel Brătianu către rege vorbeau despre răceala şi enervarea cu care era tratat, regina este trimisă la Paris într-o aşa-numită vizită particulară. Premierul Georges Clemenceau o întâmpină la Elysee cu garda de onoare, preşedintele Poincare îi conferă Legiunea de Onoare, Academia Franceză o aplaudă, iar parizienii o întâmpină pretutindeni cu entuziasm.

Şi la Londra domneşte o atmosferă de familie. Vărul ei, Regele George V, o întâmpină la gară, iar regina Angliei îi împrumută bijuterii pe care să le poarte la marile banchete, bijuteriile Coroanei României şi tezaurul ţării fiind luate de ruşi. Întâlnirile cu Lloyd George, Austen Chamberlain şi Winston Churchill se ţin lanţ. Când, la întoarcere, regina Maria trece din nou prin Paris, atmosfera de la Conferinţa de Pace devenise favorabilă României.

Iată cum își amintește regina perioada pregătirii participării la trativele de la Paris:

“… Acești domni militari au păstrat legătura în permanență cu mine (imediat dupa încheierea războiului), astfel că am primit, mai mult neoficial multe informații, unele teribil de dezagreabile, pe care urma să le transmit mai departe, în doze mici și cu tact, regelui care nu avea timp să asculte mereu întreaga poveste. Vedeau în mine omul căruia i se poate spune adevărul întreg, chiar și acele lucruri care ar fi doborât persoane mai robuste sufletește decât mine și asta pentru că eu nu mă plângeam niciodată, nu ceream îndurare și foarte puțini erau cei ce știau cât de mult mă consumam în sinea mea, pentru veștile rele care-mi ajungeau la ureche. Eram capabilă sa primesc cu cel mai desăvârșit calm cele mai neplăcute situații, chiar dacă -mi tremurau genunchii iar zâmbetul nu-mi pierea de pe buze pentru nimic în lume.”

“Acea amintire plină de iubire a poporului meu a fost partea cea mai fericită a imaginii de după război: căldura, partea însorită, partea sufletească. Mult mai puțin plăcute erau eternele conflicte politice, intoleranța generală și nemulțumirea, bâjbâiala într-o atmosferă de nesiguranță, plină de suspiciune. Ca și cum, obosiți de atâta eroism, toți erau gata să-și critice vecinul, să le descopere la alții greșelile pe care nu doreau să le vadă la ei înșiși. Nu mai exista indulgență, ci doar o sfâșiere mutuală, în locul unei solidarități solide și benefice idealurilor comune. Regele și cu mine sufeream mult din cauza dezbinării poporului și a inabilității sale de a se uni; asta făcea să para totul de mii de ori mai greu și mai descurajant.

Citește și: Lecțiile lui Ion I.C. Brătianu pentru politicienii actuali

Visul de veacuri se realizase: România Mare era un fapt împlinit, dar nu trebuia să rămânem încremeniți în acest punct. Aveam în fața noastră un munte de munca dură, multe probleme de rezolvat care presupuneau reorganizare și omogenizare a diverselor elemente, instituții.”

“În timp ce-mi struneam nervii ca să pot face față valului de necazuri ce nu se mai terminau, Brătianu, împreună cu Mișu și generalul Coandă plecaseră la Paris pentru Conferința de Pace iar veștile parvenite indicau faptul că premierul nostru nu avea o viață tocmai ușoară acolo. Aliații noștri înclinau să ne lase baltă. Fiind obligați să negocieze cu inamicul, datorită atitudinii Rusiei revoluționare, mai-marii lumii erau pe cale de a face un târg dur, ignorând cererile noastre și lasându-ne pe dinafară. Asculatm zvonurile cu pumnii strânși și inima palpitând. Știind ce indurase țara și cu cât curaj ne îndurasem soarta, eram copleșită de indignare și aveam discuții îndelungate cu prietenii credincioși care mai erau încă în țară, ca generalii Berthelot și Greenly [...]. Cu fiecare ocazie când apăram drepturile noastre, discursul meu era extrem de pătimaș, obrajii mi se aprindeau iar ochii-mi sticleau țăioși, aproape sălbatici – copiii obișnuiau să numească privirea asta “ochii de lup ai mamei”. Eram conștientă de impactul vorbelor mele, astfel că nu-mi cruțam cuvintele și știam cum să aprind flacara în privirile celor ce ma ascultau, cum să-i incit.

Apoi, într-o bună zi, pe neașteptate regele m-a întrebat dacă aș fi de acord să plec în străinătate pentru a pleda acolo cauza noastră. M-am întrebat dacă voi avea destul curaj ca să iau asupra mea aceasta răspundere. Brătianu era cel care venise cu ideea. Ardoarea entuziasmului meu era binecunoscută alor mei și apoi nimic nu este mai elcovent decât o femeie răscolită. Aș fi de acord? ‘Eu? Să merg la Paris și la Londra? Eu să susțin cauza noastră? Neoficial, bineînțeles dar, totodată, considerată de ai mei ca fiind cea mai potrivită de a face acest lucru pentru România’. Un fior de mândrie mi-a străbatut toata ființa. ‘Eu? Desigur; eu eram cea chemată – da, cred ca mă simteam capabilă să-mi susțin pledoaria chiar și în fața celor ’trei mari’!’ [...] Da, voi merge, am spus – o să fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam îndeplini, mă simțeam capabilă s-o fac, nu eram nici nervoasă și nici speriată. Îmi făcea chiar plăcere.”

La 5 martie 1919 Regina Maria ajungea la Paris unde își începea misiunea pentru România… O misiune copleșitoare care va avea un impact deosebit asupra viitorul Romaniei.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News