EXCLUSIV  Regizorul Antony Thomas, după documentarul din România: Am devenit ateu sub influenţa unui prieten apropiat şi acum îmi dau seama cât de mult am greşit. Simt nevoia să regăsesc credinţa în Dumnezeu

Un documentar despre celibat

În toamna anului 2002, o ziaristă străină, corespondentă a unei agenţii de presă la Bucureşti, m-a întrebat dacă aş fi dispus să fac consultanţă pentru o televiziune din Londra care pregătea un documentar despre celibat, incluzând monahismul ca expresie a celibatului. Am acceptat şi, peste o săptămână sau două, am primit un telefon de la televiziunea Carlton din Londra. Întrucât ziarista amintită avizase redacţia că nu ştiu engleză, a sunat o doamnă care vorbea impecabil franceza; o chema, de altfel, Celine. Cu ea aveam să ţin legătura până în aprilie 2003, când erau programate filmări în România. Deocamdată ştiam că va sosi la Bucureşti Antony Thomas, producător şi regizor al viitorului documentar. 

Antony Thomas a sosit la începutul sau mijlocul lunii decembrie 2002 şi mi-a făcut o vizită acasă împreună cu ziarista care îmi propusese consultanţa, ea slujind şi de interpret. Antony Thomas, puţin trecut de 40 de ani, era un om care – nu numai fizic – emana prestanţă. Aveam să aflu, nu de la el, că stătuse o vreme în Africa de Sud, unde luase apărarea unor persoane aflate în dificultate, rezistând presiunilor şi ameninţărilor. Mi-a trezit simpatie şi regretam că nu puteam comunica nemijlocit, el nevorbind decât engleza. Cartea sa de vizită este una din puţinele primite de-a lungul anilor pe care le-am păstrat.

Antony Thomas mi-a mărturisit că între o mânăstire de călugări şi una de maici o preferă pe a doua pentru documentarul său. I-am explicat că trebuie să găsim una în care are loc o tundere în monahism, în perioada când dorea să filmeze: prima parte din aprilie 2003, aşadar în Postul Paştilor. În plus, trebuia să fie o mânăstire dintr-o eparhie cu al cărei episcop să am raporturi care să îngăduie pătrunderea unei echipe de filmare în biserică în decursul unei tunderi în monahism. Până atunci am mers cu Antony Thomas şi cu ziarista la Pasărea, lângă Bucureşti – unde i-a plăcut mult –, explicându-i cu acest prilej deosebirea dintre mânăstirile idioritmice şi cele cenobitice.

Producătorul mi-a spus că după alegerea mânăstirii trebuie făcute nişte prospecţii, la care mă ruga să iau parte împreună cu ziarista care vorbea româneşte şi cu o tânără, fotograf la un cotidian din Bucureşti. Şi cu aceasta ne-am despărţit – regizorul a plecat spre Londra a doua zi –, urmând să ne revedem la vremea filmărilor.

După câteva zile de reflecție, i-am telefonat Preasfinţitului Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului, rugându-l să găsească o ceremonie a depunerii voturilor monahale în Postul Paştelui şi înainte de asta să admită câteva „prospecţii”. A fost de acord, spunându-mi că va trebui să alegem între mânăstirile Robaia, Văleni şi Aninoasa, îndemn care a făcut să mă copleşească nostalgia, pentru că în ianuarie 1987, lună petrecută în întregime în palatul regal de la Curtea de Argeş, am mers cu episcopul, într-o seară, la Robaia. Şoferul mi-a şoptit că acolo este o obşte mică de maici, foarte închegată, faptul acesta datorându-se şi caracterului frumos al stareţei. Am ajuns pe întuneric în locul unde fusese închinoviat Pârvu Mutu şi unde se găsea unul dintre autoportretele sale. În pofida strâmtorării – chiliile erau mici, nu exista o casă pentru stăreţie, nici alimentare cu apă –, atmosfera de la Robaia era una autentic călugărească şi îmi amintesc de o tânără cu un chip curat şi destins, absolventă a Academiei Comerciale, soră aşteptând să devină maică, ceea ce nu era simplu pe atunci, întrucât pentru asta trebuia aprobarea Departamentului Cultelor...

Cât despre Mânăstirea Văleni, care până la reînfiinţarea oficială din 1991 funcţionase cu îngăduinţa tacită a autorităţilor locale, mi-am amintit că prima oară am ajuns acolo la sfârşitul toamnei din 1986, surprins să aflu că stareţa, o femeie încă tânără, făcuse canotaj de performanţă înainte de călugărire. Pe drum ne opriserăm într-un parc dendrologic cu arbori străvârstnici şi coborâserăm din maşină ca să ne plimbăm pe jos. Eram cu Preasfinţitul Calinic şi cu Mihai Bardaşu, licenţiat în istorie, inspector al Departamentului Cultelor în judeţele Vâlcea şi Argeş, un om mai apropiat de Biserică decât de instituţia care, aşa cum spunea, îi trimitea salariul „prin mandat poştal, ca la pensionari”. Continuam o discuţie despre funestul Decret 410 din octombrie 1959, menit să distrugă monahismul. Mihai Bardaşu, care citise memoriile lui Hruşciov, spunea că între măsurile represive cerute lui Gheorghiu-Dej după retragerea trupelor sovietice din ţara noastră, în 1958, se număra şi înăsprirea raporturilor Statului cu Biserica. Ceea ce părea credibil, întrucât în 1954, abia ajuns la putere, Hruşciov închisese o parte din lăcaşurile de cult redeschise de Stalin, iar în 1960 revenise cu ucazuri de aceeaşi natură.

În primele luni din 2003 am fost de câteva ori la mânăstirile Robaia, Văleni şi Aninoasa pentru fotografii trimise apoi la Londra. O dată, în preajma zilei de 14 februarie, când au fost reînhumate la Curtea de Argeş, cu slujbă arhierească şi onoruri militare, rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea aduse din Portugalia şi tot atunci am văzut biserica ridicată de mareşalul Antonescu în satul natal cu prizonieri sovietici proveniţi din ţinuturile asiatice ale Rusiei.

Perioada de filmare a fost stabilită pentru zilele de 15-17 aprilie: înregistrarea slujbei de tundere în monahism la Mânăstirea Văleni şi luarea de cadre exterioare la Robaia şi Aninoasa. L-am revăzut pe Antony Thomas în după-amiaza zilei de 15 aprilie 2003, la hotelul „Hilton” din Bucureşti. Echipa care îl însoţea număra 15-16 persoane, iar pentru transportul ei fusese închiriat un autocar. A doua zi urmau să plece toţi la Curtea de Argeş şi să se cazeze la hotel. Invitat să-i însoţesc, am răspuns că eram obişnuit să stau la Episcopie. Aveam să ne revedem la Văleni şi la celelalte două mânăstiri.

Pe 17 aprilie, când am ajuns cu Preasfinţitul Calinic la Mânăstirea Văleni, de o parte şi de alta a bisericii în care episcopul urma a săvârşi câteva tunderi în monahism se găseau un vehicul de 20 de tone şi altul de 10 purtând însemnele „Castel Film” închiriate de televiziunea Carlton. Două macarale acţionate electric aveau menirea să introducă prin ferestrele laterale ale pronaosului camerele de luat vederi şi instalaţiile de sunet, pentru ca să nu fie cu nimic tulburată slujba călugăririi. Abia la sfârşitul ei au apărut o cameră obişnuită şi un operator, episcopul rostind un scurt cuvânt despre „Braţele părinteşti”, după care producătorul şi echipa sa au fost poftiţi la o masă – una de post, dar îmbelşugată şi variată.

Înainte de sfârşitul ei, am stabilit să mă revăd a doua zi cu Antony Thomas în holul hotelului „Posada”, să-mi primesc onorariul şi să ne luăm rămas-bun, după care m-am urcat în maşina episcopului. În dimineaţa următoare am coborât cu câteva minute înainte de ora 10 din palat, pornind spre hotelul aflat aproape. Mi-a ieşit în drum ziarista acreditată la Bucureşti, care ardea de nerăbdare să-mi spună că după plecarea noastră Antony Thomas a ţinut să stea de vorbă cu câteva surori şi călugăriţe (ea traducea), discuţie care s-a prelungit câteva ore. Ce le-a determinat să părăsească lumea atât de tinere fiind?... Ce-au găsit în mânăstire?! Nu regretă alegerea făcută?... Nu era un ton de reproş, ci dorinţa de a înţelege o cale, o opţiune. Apoi, în maşină, în drum spre Curtea de Argeş, i-a mărturisit ziaristei: „Am devenit ateu sub influenţa unui prieten apropiat şi acum îmi dau seama cât de mult am greşit. Simt nevoia să regăsesc credinţa în Dumnezeu”. Sfârşind de spus ceea ce îmi povestise, ziarista mi-a cerut să nu-i vorbesc despre asta lui Antony Thomas. Un sfert de ceas mai târziu îmi luam rămas-bun de la regizorul şi producătorul care de la prima întâlnire îmi lăsase impresia unui om de caracter şi cu personalitate, fără să fac vreo aluzie la experienţa de metanoia (convertire) prin care trecuse.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News