"Medaliile" regizorului Laurențiu Damian: "Unii sunt recunoscători, alții au uitat. Cristi Puiu este singurul care nu mi-a trecut prin mână"

"Acum mă simt confortabil ca profesor și m-am simțit întotdeauna, deși prețul e mare. Există, de exemplu, în străinătate, un mare respect pentru un profesor care nu are neapărat operă. Adică un om care predă, să spunem, regie de film e un om foarte instruit în mecanisme, dar nimeni nu îl întreabă: "Dumneata ai făcut filme, de vii să îmi povestești mie cum se fac filmele?” La noi, tradiția a fost că profesorul din fața ta are operă. Adică, în zona actoriei, nu-i așa, veneau Marin Moraru, Cotescu, Sanda Manu, la regie de film veneau Elisabeta Bostan, Drăgan, Vitanidis... Adică erau totuși oameni cu operă, cu greutate și atunci îi priveai altfel

Dacă iei în serios profesoratul, nu prea mai faci filme sau faci destul de puține. Sau, dacă nu prea mai faci filme, dai filmele tale lor. Adică, vine cu un scenariu. Participi la scenariu. Discuți cu el, îi dai din ideile tale. Și atunci se creează acest sacrificiu, nu-i așa, asumat, pentru că e asumat, după care te uiți la medaliile pe care le ai. Și când medaliile mele înseamnă Hanno Hofer, înseamnă Mungiu, înseamnă Călin Peter Netzer, înseamnă Mitulescu, înseamnă Nemescu, regretatul Nemescu....

"Ești ca un general la paradă, când îți pui aceste medalii"

Când te uiți în urmă și vezi că opt promoții au trecut prin mâna ta... Nu le-ai dat talent, poate nici instrucția necesară, dar i-ai ajutat să fie liberi, ai acceptat să și greșească și să o ia de la capăt, pentru că școala e o încercare permanentă, i-ai învățat să fie moderni, să riște, să anuleze tipul de decupaj clasic și să vină cu o nebunie, le-ai acceptat și nebuniile...

Până la urmă, ești, așa, ca un general la paradă, când îți pui aceste medalii. Unii dintre ei sunt recunoscători, alții au uitat. Eu am considerat profesoratul pentru unii dintre ei o treaptă. Cristian Mungiu este pe o altă treaptă. Singurul care nu mi-a trecut prin mână a fost Cristi Puiu, care a făcut o facultate în străinătate. În rest, chit că au fost studenții mei sau chit că am decis, la un moment dat, un film al lor sau o prezență a lor în școală, tot înseamnă...", a spus Laurențiu Damian, în podcastul Avangarda.

Laurențiu Damian, la Avangarda

Președintele Uniunii Cineaștilor din România, profesor și, de curând, student la Actorie, deși e un regizor cunoscut. Folosește studenția ca remediu pentru o îmbătrânire frumoasă, deși se alintă, având un spirit avangardist, perfect pentru galeria umană a podcastului Avangarda. Și-a dorit sa facă teatru în tinerețe, iar admiterea la facultate a fost o improvizație remarcabilă.

După cum spunea Sanda Manu, e „tipul de om care nu poate fi marți Pampon și miercuri Hamlet, e ori una ori alta, pentru toată viața.” Adică, un personaj, o fibră artistică înnăscută, cu o personalitate aparte. Regia l-a ales, în tinerețe; acum el a ales teatrul: Laurențiu Damian vine la microfonul Avangardei pentru un dialog despre carieră, umor, dragoste și familie. Experiența anilor petrecuți la Sahia și șocul provocat de Ion Traian Ștefănescu pentru cariera lui reprezintă mărturii exclusive, care explică teama lui Laurențiu Damian atât de zidurile cenzurii, cât și de oamenii cu două-fețe. A învățat însă că lumea aceasta trebuie iubită pentru tot ce e mai bun în ea: familie, nepoți, studenți, creație.

Veți afla de ce Anghel Damian, fiul lui, poartă numele bunicului lui Laurențiu Damian; ce planuri are pentru educarea nepoțelului  în cinematografie, teatru și muzică și ce înseamnă relația cu viața și arta, într-un timp în care postneorealismul pare că a confiscat rețeta filmului ideal. Laurențiu Damian îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce teatrul și cinematografia presupun „puțină aristocrație”, cum se face că rolul doicii din Romeo și Julieta a fost unul dintre cele mai ludice și provocatoare și motivul pentru care regretă să-și vadă studenții și colegii jucând în stradă, în aeroport și în toate spațiile care deși par că democratizează accesul la cultură, duc teatrul într-o zonă departe de a fi ceea ce este, anume happening-ul.

Despre Avangarda vieții lui Laurențiu Damian și teama de singurătate, într-un episod special, din care înțelegem de ce viața bate filmul.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News