România – buricul NATO

De la izbucnirea crizei libiene, mai mulţi analişti din România au fost cuprinşi de febra războiului. De ce nu se pronunţă România în legătura cu colonelul Gaddafi? De ce nu ne aliem cu Franţa ca să atacăm Libia? De ce nu jură supunere americanilor preşedintele Băsescu? Se descurca oare NATO fără să se pronunţe buricul sau – România?

Faţă de evoluţiile din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, preşedintele Băsescu a dat dovadă de un echilibru - pentru mine chiar surprinzător. Preşedintele a afirmat că România va face ce va face NATO, dar asta atunci când Alianţa se va fi pronunţat. O poziţie de politică externă în sfârşit corectă. Bucureştiul a intrat în războaiele din Afganistan şi Irak în 2001 şi respectiv 2003, în timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu, ţintind de fapt către admiterea în NATO şi UE. Obiectivele politice au fost atinse. În rest, de pe cele două fronturi, România a mai căpătat doar coşciugele militarilor sfârtecaţi pe teatrele de operaţii.

Acum, Bucureştiul face bine că aşteaptă. Nu suntem noi cel mai dezvoltat stat, nici din Alianţa Atlantică şi nici din Europa. Într-un conflict precum cel din Nordul Africii poate e mai bine să se lămurească întâi americanii cu britanicii, cu germanii şi francezii şi apoi să ne comunice şi nouă ce avem de făcut. Sunt convins că mai marii lumii se vor descurca şi fără o poziţie vocală a României.

Toate mişcările de astăzi din lumea arabă ridică mari semne de întrebare. Conform unor analişti politici de la noi, mujahedinii nu au altă treabă decât să comunice pe Facebook şi Twitter, la umbra cămilei. Şi uite aşa li s-a năzărit lor că vor democraţie. Adică partide politice, parlament, drepturi egale pentru femei şi bărbaţi şi, eventual, un stat multicultural cu investiţii israeliene... Faptul că toate mişcările care au cuprins mai mult sau mai puţin 13 state nu au lideri şi nici o finanţare transparentă nu pare să ridice vreun semn de întrebare unor analişti din România.

Se condamnă faptul că preşedintele Mubarak în Egipt ar fi fost de preferat la putere în numele stabilităţii, el fiind un dictator odios. Merită semnalat doar că Departamentul de stat american anunţa oficial, sub semnătura dnei Clinton, la începutul conflictului: “Mubarak nu este un dictator. Mubarak nu trebuie să plece”. Cu dictatorul plecat astăzi în Germania, unde i s-a oferit azil, soluţia pentru Egipt este deocamdată tot de tip Mubarak. Doar că este unul mai tânăr, este fireşte tot general şi se numeşte Omar Suleyman.

La semnele de întrebare care se ridică văzându-l pe Sarkozy năpustindu-se asupra Libiei, înainte ca NATO să-şi fi cristalizat un punct de vedere, te întrebi fireşte: nu este oare acelaşi lider libian care-şi punea cortul, în 2007, la Paris pe Champs Elysees? “Da, dar atunci Gaddafi nu ordona execuţii în masă“. Ba da, ordona! Executa pe oricine ar fi îndrăznit să se constituie în cea mai mică opoziţie laica sau religioasă. Doar că atunci o făcea fără să beneficieze de mediatizarea CNN. Şi, oricum, până la execuţiile de la el de acasă, Gaddafi aruncase în aer în 1986 discoteca americană din Berlin şi în 1988 un Boeing 747 al Pan Am.

S-a atras atenţia asupra faptului că interesul pentru Libia ţine în primul rând de uriaşele rezerve de petrol ale ţării. “Absurd” se spune. Dacă interesul era petrolul, atunci Gaddafi trebuia susţinut cu cinism de occidentali, nu atacat ca să crească preţul petrolului”. Rezervele de petrol ale Libiei nu ţin însă numai de Gaddafi. De petrolul libian depinde direct Italia şi, într-o măsură importantă, Franţa. În situaţia creată în Libia, înainte de rezoluţia Consiliului de Securitate, Gaddafi nu mai putea oferi nici o garanţie că puţurile de petrol, rafinăriile şi conductele ar mai fi fost în siguranţă. Mai ales că rebelii ocupaseră exact centrul vital petrolier de la Benghazi. A crede că Sarkozy nu mai putea naviga pe yahturile lui Lagardere împreună cu Carla Bruni, iar Berlusconi nu se mai putea juca Bunga Bunga în palatul său cu cele 32 de topmodele, de grija libienilor masacraţi de Gaddafi este o naivitate. Fireşte că petrolul este miza în Libia

Toată lumea e de accord că Franţa lui Sarkozy a fost până acum penibilă în nordul Africii, dar nu mă pot împiedica să constat că dorinţa lui Sarkozy de a pleca brusc la război, trăgându-i pe unii şi pe altii după el, s-a manifestat abia după ce dictatorul a anunţat că i-a suvenţionat campania electorală. Ceea ce nu pare deloc imposibil.

Acum, că în spatele mişcărilor “spontane” din lumea arabă se află sau nu Al Qaeda sau altcineva, nu se poate şti cu siguranţă. A compara însă mişcările de acolo cu revoluţiile din Estul Europei, inclusiv din România, poate fi hazardat. Avem de-a face cu civilizaţii şi culturi diferite, cu moşteniri istorice diferite, cu tipuri umane prea puţin asemănătoare.

Că situatia este foarte complexă o dovedeşte şi faptul că talibanii din Afganistan au plecat spre Libia pentru a-l ajuta pe Colonel. Preşedintele Băsescu vorbea despre tulburări în Estul Mediteranei. Într-adevăr, un oraş din Siria este înconjurat de armată. Se pare că la rând pentru “revoluţia spontană” este Damascul.

Doi membri permanenţi al Consiliului de Securitate, Rusia şi China, s-au abţinut la votarea rezoluţiei ONU ce consfinţea zona de excludere aeriană . Problema este că Germania a rupt pentru prima dată nucleul dur cu Franţa şi nu agreează nici ea intervenţia armată. Poate fiindcă d-na Merkel nu a îngropat nici un mort în gradină cu Gaddafi? Nici Turcia, singura punte reală dintre Orient şi Occident, nu e de acord cu atacarea Libiei. Mai mult decât orice, americanii au evitat să fie în prima linie. Şi atunci, de ce ar fi de condamnat România, care s-a dovedit în cazul de faţă political corectă: preşedintele Băsescu a deplâns pierderile de vieţi omeneşti, a deplâns faptul că nu are capabilităţi militare să participe la operaţiunea aeriană şi a oferit sprijin umanitar necondiţionat. Mai mult, a spus că poziţia României va fi poziţia NATO. Sunt convins că americanii se vor descurca în războiul care a început şi dacă România nu va apăsa prima cu degetul pe trăgaci.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News