EXCLUSIV România turistică din anii `60. Scene de poveste. ”Cu o fisă de 50 de bani se bea un vin curat în cavitatea unui ardei gras retezat”
În rândurile următoare puteți citi un fragment din cartea lui Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul" (Scene de istorie recentă din anii 1960-1980).
Se tipărea şi se citea mult. Intelectualii îi descopereau pe Blaga şi pe Ion Barbu. Medicii, categorie foarte elevată, numărau între ei colecţionari de tablouri şi melomani care frecventau spectacolele Operei şi concertele Filarmonicii, riguroşi până la pedanterie în privinţa îmbrăcăminţii. Oameni trecuţi de prima tinereţe regăseau în librării cărţile adolescenţei şi tinereţii, precum Cişmigiu & comp., La Medeleni, elevii îşi treceau din mână în mână Apărarea are cuvântul de Petre Bellu şi fascicole uzate din colecţiile Masca, Submarinul Dox, 15 lei. La onomastici, la petreceri, atât în Bucureşti, cât şi în provincie, câte un domn de 45 de ani, după câteva pahare de vin, se ridica în picioare, îşi încheia nasturele hainei, îşi dregea glasul şi începea să recite din Ion Minulescu. Retipărit în contul „dezgheţului”, Minulescu produsese o adevărată furoare. Câţiva compozitori îi puseseră pe muzică versurile. În emisiunea Melodia preferată, transmisă zilnic între 8 şi 9 dimineaţa la radio, Doina Badea putea fi auzită adesea cu piesa Cânta un matelot la proră.
Revista „Cinema” se trăgea în peste 200.000 de exemplare. „Contemporanul”, săptămânalul proletcultist de altădată, devenise un magazin cultural foarte căutat, epuizat în fiece vineri, ziua de apariţie. Cea mai gustată rubrică era aceea susţinută de Mihai Popescu, economist la Camera de Comerţ, care aborda cu aplomb şi vervă subiecte incitante, cum ar fi: se cuvine sau nu ca un bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi, însă nu unul cu celălalt, să intre şi să ia masa împreună într-un restaurant?...
Principala distracţie a tinerilor, elevi în ultimele clase de liceu şi studenţi, erau ceaiurile, cărora începea să li se spună şi party-uri. Iarna, patinajul. Existau în Bucureşti patinoarele artificiale „23 August” şi „Floreasca”. Al doilea, din apropierea Pieţei Dorobanţi, era socotit mai elegant. Aici veneau fiii şi fiicele protipendadei roşii care locuia pe străzile din apropiere. Pentru elevele şcolilor profesionale, pentru băieţii de cartier şi pentru militarii în termen existau Cişmigiul şi cinematografele. Biletele de intrare erau ieftine, iar cu numele protagoniştilor unor filme – Zorro, Pardaillan, Fantômas – spectatorii excentrici îşi botezau copiii.
Câteva ghiduri turistice străine din anii ’60 evaluau Bucureştiul ca pe o capitală curată, îngrijită, nepoluată, cu locuri de agrement plăcute şi împrejurimi pitoreşti. Oraşul îşi alterna centrul cu mahalalele, unde oamenii mai stăpâneau un petic de livadă, o sfoară de viţă-de-vie, creşteau păsări în curte, tăiau porcul de Ignat şi le era mai la-ndemână să se scalde în Colentina decât să meargă la ştrand. Familii din provincie veneau vara să petreacă în Bucureşti câteva zile de concediu, în iunie sau la începutul lui iulie, când încă nu era foarte cald şi nu se golea, ca în august, oraşul. Teatrele şi Opera îşi încheiau atunci stagiunile, însă existau spectacolele în aer liber, expoziţiile, muzeele, magazinele cu lucruri importate din Occident, restaurantele, noile baruri de zi, librăriile, anticariatele, consignaţiile... O firmă austriacă, Krüger, imprimase câteva sute de mii de cărţi poştale ilustrate cu imagini din Bucureşti, de o calitate cum nu se mai văzuse în România. Costau doi lei bucata, dublu faţă de cele indigene, şi înfăţişau şi câteva biserici: Kretzulescu, Fundenii Doamnei, Stavropoleos...
O noutate surprinzătoare a fost considerată în 1966 apariţia unei pagini zilnice de Mica publicitate în ziarul „România liberă”. Până atunci, singura formă de mică publicitate erau etichetele şcolare zimţate lipite pe stâlpii de electricitate din staţiile de tramvai şi autobuz pe care se putea citi: „Vând butelie de aragaz” sau „Închiriez odaie la două fete serioase”. Pagina din „România liberă” avea rubrici de Vânzări-Cumpărări, Închirieri, Meditaţii, Decese, jumătate din spaţiul său fiind alocat tranzacţiilor. Aşa a apărut expresia Aştept provincia, cu trimitere la achiziţiile de automobile şi de apartamente. Tot o noutate era şi folosirea curentă a cuvintelor domn şi doamnă în această pagină de anunţuri.
În anii ’60, oraşe ca Turnu Severin, Craiova, Brăila, Tulcea sau Târgovişte îşi păstrau vechea structură edilitară, chiar dacă pe suprafaţa lor fuseseră construite o fabrică, o uzină sau câteva pâlcuri de blocuri. Aceste oraşe îşi menţineau clădirile publice, interbelice sau mai vechi, cartierele cu case acoperite de iederă, viţă sălbatică sau glicină, mahalalele năpădite primăvara de flori şi verdeaţă, tipicul plimbărilor pe strada principală sau obiceiul oriental ca musafirilor poftiţi la prânz sau la cină să li se ofere mai întâi dulceaţă ori şerbet cu apă rece. La Tulcea se demolaseră câteva imobile pentru a face loc, pe faleză, hotelului „Delta”, unui scuar şi unei parcări, însă vechile cartiere (grecesc, lipovenesc, turcesc), pavate cu piatră de râu, cu străzi în pantă bordate cu oţetari şi salcâmi, cu case spoite cu var şi fântâni cu ghizduri în curţi, rămăseseră neschimbate. Exista în aceste oraşe o elită locală formată din medici, profesori, avocaţi, care ducea un trai oţios şi înlesnit, cu mese prelungite, cu partide de pocher şi rummy, cu ieşiri la iarbă verde şi cu interminabile discuţii despre ratare şi plictis ieşite parcă din proza lui Cehov... Toamna, în pieţele din Iaşi, cu o fisă de 50 de bani se putea bea un vin curat, turnat în cavitatea unui ardei gras retezat de cotor şi curăţit de seminţe şi nervuri – pahar de unică folosinţă avant la lettre.
În 1962, colectivizarea forţată se încheiase, însă satele de la deal, cele de la munte şi aşezările din Deltă scăpaseră de acest flagel datorită reliefului sau topografiei. În biblioteci săteşti şi cămine culturale din Oltenia mai atârnau pe pereţi portrete ale lui Stalin, Voroşilov, Malenkov sau Gheorghiu-Dej. Cazanele de ţuică fuseseră desfiinţate din 1960, însă continuau să lucreze la adăpostul întunericului. Întrebat ce fel de oameni are în sat, un şef de post a răspuns: „Cinstiţi, liniştiţi, muncitori; nu fură unul de la altul – fură numai de la stat”.
Un ziarist care voise să scrie un reportaj despre pescarii unei cherhanale din Deltă a plecat să-i însoţească într-una din cele şapte sau opt bărci ale convoiului. Înainte să arunce năvoadele, pescarii şi-au spus rugăciunea însoţită de cruci mari făcute sub privirile sale nedumerite. Întrucât n-au prins nimic până la sfârşitul zilei, pescarii au socotit că îi pedepsise Dumnezeu pentru faptul că ziaristul nu se închinase. La întoarcere, ca din greşeală, l-au îmbrâncit în apă. Scos din Dunăre cu hainele şiroind pe el, s-a dus la secretarul de partid al cherhanalei să se plângă de misticismul pescarilor. Acela i-a spus: „Da’ tâmpit trebuie să mai fii, tovarăşe, dacă nu te închini, pentru că şi eu combat mestecismul, însă mă închin în fiecare seară şi dimineaţă”.
La începutul anilor ’60, Delta devenise o nouă destinaţie turistică. Ziarele şi televiziunea nu conteneau să vorbească despre Maliuc, noul oraş ridicat din temelie pe Canalul Sulina, unde se construiseră blocuri de locuinţe, un hotel, un spital, o staţiune de cercetare. Se organizau excursii în Deltă prin Sindicat şi ONT cu oprire obligatorie la Maliuc. Cei ce mergeau „pe cont propriu” în Deltă preferau satele din apropiere de Sulina, ducând cu ei sacoşe cu sticle de ţuică, rom sau votcă menite trocului cu peşte.
Sulina avea 3.000 de locuitori, un mic şantier naval de reparaţii, un hotel cu restaurant la parter şi odăi de închiriat la etaj, spital, şcoală medie, două biserici, două maşini care se ciocniseră între ele. Într-o clădire care se degrada, înconjurată de rămăşiţele unui parc, funcţionase până în 1938 Comisiunea Europeană a Dunării, despărţită de România printr-o frontieră trasă cu creta, păzită de santinele. În 1961 s-a turnat la Sulina Portofranco, cu Ştefan Ciubotăraşu, Simona Bondoc, Geo Barton şi Fory Etterle în rolurile principale. Cu obloanele prăbuşite peste fostele magazine şi prăvălii, cu sacnasiurile de lemn înnegrite de vreme şi cu balcoanele de fier forjat înverzite, Sulina însăşi părea un decor abandonat după turnarea unui film.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
