Salonic 2021: Regula jocului și câștigătorii

După ce cu câteva săptămâni înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial divizase critica, vremea l-a așezat la locul lui, un sondaj al revistei Sight and Sound restituindu-l ca pe al 4-lea cel mai bun film al tuturor timpurilor. Fără niciun prilej aniversar, pur și simplu pentru că marile filme ne urmăresc întotdeauna, cu deosebire la răscrucile timpului, cum este și cel pe care îl trăim, pornind de la o expoziție inspirată de filmul lui Renoir, Regulile jocului, am traversat festivalul acompaniați de imaginile și sentimentele care i-au inspirat pe cei zece artiști plastici greci.

Am regăsit ecoul unor motive fundamentale precum Lumea este o scenă, secvențe definitorii cum este cea a Vânătorii, în compoziții insolite, unele chiar șocante prin fantezia apropierilor. Nu mai revăzusem demult filmul, dar înlănțuind o revizionare cu amintita expoziție, am avut materie din belșug pentru a mă gândi cum schimbă istoria regulile jocului.

Cadru din capodopera Regula locului, cu Dalio, Mila Parely și Jean Renoir

S-a vorbit mult despre capodopera renoiriană și în workshopul cu tema Arta montajului, căreia festivalul i-a dedicat două excepționale cărți-album, In the Cut: Editing and his Secrets, în care și-a expus "secretele" mari profesioniști ai montajului. Nu am cum să măsor impactul întâlnirii tinerilor autori cu un Renoir inspirațional, cum se spune astăzi.

Nu-mi rămânde decât să sper că el a funcționat, cu atât mai mult cu cât, festivalul fiind dedicat cineaștilor debutanți sau aflați la al doilea film, contează enorm backgroundul, bagajul cu care pleci la drum. Speranțele au un punct de sprijin în realitatea incontestabilă a gravității tematicii celor selecționați în Competiția internațională, cea majoră, pe care am putut să o urmăresc în totalitate. Nu e un timp al jocului gratuit, par să spună tinerii autori, al evadărilor grațioase.

Marea surpriză: un copil, Aliocha Reinert, câștigător al Premiului de interpretare

Chiar când acțiunea unor filme, peisajul, geografia ar fi putut să stimuleze exotismul, acesta este programatic refuzat. Mather Lode (Filonul principal) ne poartă într-un Peru al căutătorilor de aur, dar nu al celor prinși de febra îmbogățirii, ci al bieților oameni plecați din casele lor îndepărtate pentru un trai la limita existenței. Cu o structură apropiată severității documentarului, filmat în alb-negru, debutul în lung metraj al italianului Matteo Tortone a rămas, din păcate, în afara palmaresului. Asemănător, cel puțin într-o primă parte care promitea o abordare documentaristică, filmul Roya (Rugina) al columbianului Juan Sebastian Mesa, al doilea din cariera sa, își fixează ca prim centru de observație, anevoioasa luptă pentru supraviețuire a unui modest deținător al unui petic de pământ plantat cu cafea.

Vezi și: Salonic 2021: Festivalul s-a întors acasă  

Iubitor al tradițiilor și credincios legământului făcut bătrînului său tată, tânărul Jorge alungă ispita orașului, a seducției modernității, iar atunci când va ceda, pentru o clipă, va constata cât de dificilă este acceptarea într-un alt grup social. O lume la răscruce, obligată să renunțe la trecut de dragul unui viitor incert întâlnim și în filmul White Building al regizorului și producătorului cambodgian Kavich Neang, dramă a dislocării oamenilor din spațiul lor mic, dar ocrotitor, de dragul modernizării urbane.

Ce iei cu tine, dintr-o casă în care ai trăit o viață, dincolo de o boccea cu câteva lucruri, pare a fi una dintre întrebările acestei istorii a dezrădăcinării? În mod sigur, câteva amintiri și pentru că acestea trebuie să vorbească, peste timp, dspre niște oameni demni, cei mai în vârstă se fotografiază, înainte de a închide ușa, în cele mai bune dintre hainele lor.

Este o scenă emoționantă, care recomandă un cineast începător, al cărui nume e bine să-l ținem minte, după cum ar fi bine să nu uităm un alt nume, oarecum ciudat, CB Yi, cineast taiwanez debutant, trăitor în Austria, selecționat în competiție cu ceea ce am putea numi o greu încercată poveste de dragoste dintre doi tineri aruncați de viață în infernul prostituției masculine. Pe o bună porțiune a sa, filmul amintește de un Wong kar-wai tânăr, cel din Happy Together. Juriul, din care au făcut parte cineasta olandeză Nanouk Leopold, Roland Vajs (Serbia, autor coloană sonoră), actrița Michelle Valley, a preferat o altă categorie de filme, cele de familie, ale căutării sau afirmării identității.

Cadru din filmul Clara Sola

Pentru mulți a fost surprinzătoare opțiunea supremă, aceea de a acorda Golden Alexander "Theo Angelopoulos" pentru Cel mai bun film producției Softie (Petite nature - titlul original) al regizorului francez Samuel Theis. Nimeni nu a contestat realele lui calități, riguroasa articulare a istoriei unui băiat de numai zece ani, care intră în viață înfruntând de unul singur duritatea vieții din jur, absența reală a tatălui, inconsistența sentimentală a mamei. Îi va reveni unui profesor delicata răspundere a deschiderii unui alt orizont pentru puștiul în aparență fragil, curios să cunoască secretele trecerii pragului către preadolescență.

Mai mult ca sigur toată lumea a fost sedusă de extraordinarul mic interpret Aliocha Reinert, remarcat încă de la Cannes (filmul a fost prezentat în secțiunea paralelă La Semaine de la critique), un înger blond cu o privire neobișnuit de intensă, talent versatil căruia vârsta nu-i poate înălța nicio opreliște. De altfel, marea surpriză a acestei ediții a fost decizia juriului de a-i acorda Premiul de interpretare masculină.

Evenimentul, rar în istoria festivalurilor, ne trimite înapoi, în anul 1996, când juriul Mostrei de la Veneția, condus de Roman Polanski, i-a înmânat Cupa Volpi pentru interpretare feminină micuței Victoire Thivisol, de numai 5 ani, protagonista filmului Ponette, al lui Jacques Doillon. S-a glumit amar atunci. Îmi aduc aminte că un critic se întreba dacă nu cumva, mai devreme sau mai târziu, va fi premiat un câine măreț.

Sofia Kokkali - Premiul de interpretare feminină

Să nu exagerăm. Sperăm ca actorul înăscut care este Aliocha Reinert chiar va avea o carieră. Aceeași speranță se poate formula și în privința lui Natzin Navarette, încă elev de liceu, câștigător al castingului organizat de regizorul venezuelan Lorenzo Vigas pentru filmul său La caja/The Box (Cutia), realizat în Mexic, câștigător acum al Premiului special al juriului pentru cea mai bună regie, Bronze Alexander.

Dacă luăm în calcul un prim scurtmetraj din 2004, Elefanții nu uită niciodată, apoi primul lungmetraj de ficțiune, Desde alla (De departe) cu care cucerea Leul de aur la Veneția în 2015 iar acum acest La caja, se poate spune că Vigas a încheiat cu succes o trilogie a paternității în America latină, subiect dramatic, pe care istoria acestui capăt de lume a adus-o în prim plan. O așteptare împlinită a celor care au urmărit Competiția internațională a fost regăsirea pe lista laureaților a filmului Clara Sola al Nataliei Alvarez Mesen, cineastă din Costa Rica, distinsă cu Premiul special al juriului Silver Alexander.

A impresionat delicatețea autoarei care și-a ales un teritoriu atât de fragil, universul unei ființe marginalizate, cu feminitate vulnerabilă și tocmai de aceea dureros ultragiată. Credeam că interpreta, Wendy Chinchilla Araya, ar putea fi o concurentă puternică. Premiul de interpretare feminină a fost câștigat, însă, de o altă actriță de forță dramatică, Sofia Kokkali, pentru rolul din filmul Moon, 66 Questions, al cineastei Jacqueline Lentzou din Grecia.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News