Salonic: Cinematograful și barbaria de dincolo de ecran

În acea vineri blestemată, întorcându-mă seara, târziu, de la proiecția celei mai recente creații a regizorului polonez Jerzy Skolimowski, 11 minute, cu un singur gând în minte, indus de ceea ce văzusem pe ecran, "Trăim într-o lume nebună", aveam să rămân paralizată în fața televizorului. Nu, nebunie spune prea puțin. A doua zi, ne aruncam unii altora o altă privire, a oamenilor înmărmuriți, revoltați, dar și solidari, cu atât mai mult cu cât, în acest an, Salonicul a avut mulți oaspeți de seamă din Franța.

Începând cu președinta juriului internațional, producătoarea Michèle Ray-Gavras (soția cunoscutului Costa Gavras), care a avut alături o conațională, cu aceeași profesie, Elise Jalladeau. Unul dintre cei doi mari cineaști omagiați, ca întotdeauna, printr-o amplă Retrospectivă, a fost francezul Arnaud Desplechin, celălalt fiind Mircea Daneliuc.

Barbarie, cu acest cuvânt s-a adresat sălii doamna Ray- Gavras, care ne-a mărturisit că, în acele zile, a avut sentimentul înfrățirii în durere: "suntem cu toții francezi". Străduindu-se cu greu să-și mascheze tristețea, Desplechin ne-a amintit: " Ceea ce s-a petrecut în țara mea, barbaria atacurilor, ne spune și cât suntem de vulnerabili. Mă simt vulnerabil, arta mea, cinematograful este vulnerabilă, cu toate acestea nu vom renunța la speranță".

Festivalul de la Salonic, el însuși, prin structura și opțiunile sale, poate fi numit unul al speranței. Competiția internațională este dedicată tinerilor creatori aflați la debut sau la al doilea film. Întâlnirea din portul Salonic (acolo, în spațiile dezafectate, s-au construit admirabile săli de cinema și de expoziții, o bibliotecă, videotecă etc), s-a dovedit a fi, de-a lungul anilor, o excelentă rampă de lansare.

Mustang, filmul turc de mare succes, propus pentru Premiul Lux

Aici a luat Cristi Puiu primul său premiu important, Premiul Fipresci (al Criticii internaționale) pentru Marfa și banii, în 2001. Cea mai nouă probă: filmul bulgar Lecția, al Kristinei Grozeva și Petre Vâlceanov, laureații de anul trecut, este unul dintre cele trei titluri nominalizate pentru Premiul Lux, instituit de Parlamentul european.

Actuala ediție a fost dominată, ca multe alte festivaluri din ultima vreme, aș aminti aici doar Veneția și Valladolid, la care am participat, de cinematografiile până acum mai tăcute, precum cele din America Latină, Islanda. Dacă primele au avut epoca lor de glorie în anii 60-70, prin argentinienii Leopoldo Torre Nilson, Fernando Solanas, brazilianul Glauber Rocha, dacă Argentina continuă și astăzi să-și facă auzit glasul, producții din țări puțin vizibile pe harta cinrematografică a lumii se impun atenției.

Al doilea premiu în ordine ierarhică, Alexandru de Argint, a revenit filmului columbian La terra y la sombra (Pământul și umbra) al lui Cesar Acevedo, o dramatică istorie a unei familii care trebuie să facă față unei duble rezistențe: în fața nedreptăților sociale și amenințării cu propria destrămare. Următoarea distincție, Alexandru de Bronz, a ajuns în Argentina, grație filmului semnat de Francisco Varone, Camino a La Paz (Drumul către La Paz), un admirabil road-movie despre solidaritate și omenie, traversat de momente de intensă emoție dar și de umor.

Drumul către La Paz, în tovărășia unui câine

Un tânăr taximetrist, cap de familie, acceptă o cursă lungă, cu destinația La Paz, în schimbul unei sume tentante. Se va întoarce acasă cu doi câini culeși de pe drum. Venezuela a fost prezentă cu un debut care cucerise, deja, Leul de Aur la Veneția, despre care am scris, Desde alla (De departe) autorul, Lorenzo Vigas, adăugând, acum, începutului său de carieră, Premiul pentru scenariu și pe cel destinat celui mai bun actor, Federico Castro.

La loc de cinste în această ediție a fost amintita Islanda. Ca și la Cannes, în secțiunea Un Certain regard, ca și la Cluj, apoi la Valladolid, Hrutar (Rams/Berbecii) al lui Grimur Hakonarson, a fost destinat victoriei: Marele premiu Alexandru de Aur. Binemeritat. Povestea celor doi frați crescători de oi, vrăjmași de o viață, pe care doar moartea îi va împăca, este răscolitoare.

Conaționalul lui Hakonarson, Runar Runarssson, nu avea cum să treacă neobservat. Filmul său, Sparrows (Vrăbiile), a impresionat mai ales prin prezența unui foate tânăr actor, Arli Oscar Fjalarsson în rolul unui băiat care își ia adio de la adolescență, neavându-i alături pe cei care însoțesc, în condiții normale, intrarea în matritate: părinții. Interpretul merita Premiul categoriei lui, dar juriul, din care au făcut parte și Corneliu Porumboiu și criticul Jay Weissberg, a socotit că o altă distincție, pentru Realizare artistică ajunge. În competiție a fost selecționat și filmul nostru Box, al lui Florin Șerban. Aveam să aflu că președinta Michèle Ray-Gavras nu a rămas indiferentă. Atât.

Oricum, cinematograful nostru stârnește interes oriunde se află. Am participat la una dintre cele două proiecții, la sfârșitul cărora autorul a răspuns întrebărilor din public. Spectatorii au fost curioși să afle, în primul rând, amănunte legate de sugestiile sociale de pe ecran. Un adevărat maraton al întâlnirilor cu spectatorii s-a aflat în agenda lui Mircea Daneliuc, unul dintre cei doi mari cineaști omagiați la Salonic în acest an.

Mircea Daneliuc, omagiat la Festivalul de la Salonic

Retrospectiva a cuprins opt dintre creațiile sale dinainte și post 1989. A fost un excelent prilej, pentru mulţi, de a constata că Noul nostru val nu a răsărit pe un teren pustiu. De altfel, aceasta a fost şi intenţia celui care a avut iniţiativa invitării lui Daneliuc la Salonic, Dimitri Kerkinos, responsabilul Privirii asupra Balcanilor, un bun cunoscător al mişcărilor cinematografice din România. Aşa cum scria şi în eseul introductiv din Catalog, aşa cum afirma şi în numeroase declaraţii, "Mircea Daneliuc, pe nedrept nu îndeajuns de cunoscut în străinătate, a influenţat deopotrivă regizori ai generaţiei sale, dar şi pe cei ai Noului cinema.

Într o vreme în care cinematograful românesc era, exclusiv, ataşat ideologiei, Daneliuc a dovedit un curaj cu totul aparte, opunând propagandei regimului un realism al faptului imediat, reflecţia, umorul negru, satira, fără să lase la o parte nici alegoria sau parabola". Programat de câte două ori, în acelaşi cinematograf, fiecare film din retrospectiva dedicată cineastului nostru a avut săli sold out.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News