Săptămâna Patimilor - Adevărul despre prigonirea, condamnarea la moarte şi crucificarea lui Iisus (III). Prinderea prigonitului

Din ce în ce mai prigonit, imediat după Cina cea de Taină, Iisus merge, însoţit de ucenici, în Grădina Ghetsimani  (muntele măslinilor); apoi lasă pe majoritatea dintre ei la poalele înălţimii, luând cu el numai trei, dintre cei aleşi: Petru, Iacob şi Ioan, care trebuiau să asiste la agonia Învăţătorului lor. Termenul de agonie nu semnifică aici sensul ultimei lupte, care abandonează corpul zbaterii anunţate a morţii, ci mai ales angoasa extremă. Iisus trăieşte această ultimă noapte a vieţii sale terestre, cea de joi spre vinerea mare, drept „ultima noapte a condamnaţilor la moarte”, chiar dacă judecata nu avusese loc, dar decizia fusese deja luată. Înconjurat de măslini, starea de angoasă ajunge la paroxism şi chiar dacă nu a cedat tentaţiilor acesteia, i-a cunoscut din plin efectele. Nimeni nu-i răspunde; ora misterioasă se apropia şi nu avea cum să scape de ea. „Iată, vine ceasul – şi a venit – ca voi să vă risipiţi fiecare la ale sale, şi pe mine să mă lăsaţi singur...” (Ioan 16, 32).

După aceste cuvinte, la mai puţin de o oră, cuprins de panică şi răvăşit de durere din cauza angoasei, se retrage sub stâncă şi cere ajutor, fără a i se răspunde. Starea de tulburare atinge limitele, iar neliniştea devine extremă; potrivit Evangheliei după Luca, „Şi-n lupta cu moartea fiind, cu mare stăruinţă se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca nişte picături de sânge ce cad pe pământ...” (41, 44). Relatarea evanghelică devine şi mai credibilă, cu cât aici nu se descrie altceva decât fenomenul de hematohidroză, explicat de medicină abia la sfârşitul veacului al XIX-lea: în jurul glandelor sudoripare există multe vase de sânge, sub forma unei reţele; la presiunea stresului intens, vasele se contractă, apoi pe măsură ce anxietatea trece, se dilată până la punctul de rupere. Odată acesta atins, sângele trece în glandele sudoripare, iar pe măsură ce acestea produc multă sudoare, este împins la suprafaţă, ieşind sub forma unei picături, amestec de sânge cu sudoare.

În această atmosferă grea, tensionată până la paroxism, are loc prinderea lui Iisus. Cu acelaşi spirit de semi-clandestinitate stabilit anterior, planul prevedea reţinerea sa cât mai rapidă şi fără scandal, care ar fi atras atenţia gărzilor romane prezente în oraş, mai ales că se apropia sărbătoarea Pesahului, iar pelerinajul aferent presupunea venirea unui mare număr de oameni. Aşa se poate explica şi de ce a fost nevoie de ajutorul şi complicitatea unuia dintre apropiaţii lui Iisus, unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscariotul, „cel ce ţinea punga”, care, prin semnul sărutului pe frunte, indică victima şi evită, astfel, orice bâlbâieli posibile în îndeplinirea misiunii trupei. Pentru cei 30 de arginţi (costul a 120 de zile de muncă ori preţul unui sclav pe atunci)  el şi-a vândut sufletul, devenind peste timpuri simbolul absolut al trădării . Dar din ce era formată şi cui aparţinea această trupă? În funcţie de tezele susţinute în privinţa naturii procesului, a desfăşurării şi a semnificaţiilor atribuite, s-a răspuns fie că a participat un grup de militari romani, fie că prinderea a fost efectuată exclusiv de o ceată iudee. Această din urmă ipoteză se apropie cel mai mult de realitate. Fiind o afacere deocamdată strict religioasă, fără implicaţii de ordine publică, socio-militară, cazul nu interesa pe romani care, de altfel, nici nu ştiau atunci oficial de existenţa lui. La rândul lor, căpeteniile evreieşti nu aveau interes să implice autorităţile de ocupaţie, dorind să elimine pe incomodul „prooroc” în cea mai deplină conspirativitate şi cât mai rapid, cu minime costuri de imagine, de ordine publică, şi de efort material. În plus, este greu de crezut că un prefect ca Ponţiu Pilat, personaj infatuat, plin de importanţa funcţiei pe care o îndeplineşte, aflat deja în relaţii tensionate cu administraţii săi s-ar fi coborât până într-acolo încât soldaţii săi să se pună în slujba căpeteniilor locale, prinzând un evreu cu pretenţii de Mesia şi plimbându-l de la Anna la Caiafa şi apoi aducându-l în faţa prefectului însuşi! De altfel, ce făcuse până atunci Iisus spre a atrage reacţia militarilor romani? Nimic! Iar dacă el ar fi făcut ceva împotriva ordinii publice, mai pregetau ei să-l pedepsească, recurgând la un veritabil „rond de noapte” pe la arhierei? Fără îndoială că nu!

Printre altele, Evanghelia după Ioan ne clarifică natura acestei trupe, folosind expresia ministros pharisaeis, „oaste şi slujitori de la arhierei şi de la farisei”, ceea ce înseamnă, evident, garda Templului, plasată sub comanda marelui preot şi a apropiaţilor săi, menită să asigure ordinea în interiorul templului, dar şi cu rolul de „poliţie judiciară” în cercetările de gen care mai rămăseseră în competenţa Sinedriului. Un element suplimentar şi coroborant, bărbatul căruia Petru îi taie urechea dreapta cu sabia sa, în încercarea de a zădărnici capturarea lui Iisus, Malchus, este numit „sluga arhiereului” (servum pontificis). Pe un fir logic, prins în Grădina Ghetsimani de garda Templului şi la ordinul căpeteniilor iudee, Iisus va fi condus mai întâi în faţa acestora.

De la Anna la Caiafa. Încercarea soluţionării „interne” a cazului

Intrat în limbajul şi în înţelepciunea comune ca simbol al tergiversării unui lucru, episodul are raţiunile şi semnificaţiile sale bine definite în cadrul procesului lui Iisus. Aşadar, odată prins, acesta a fost legat „şi L-au dus mai întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia” (Ioan 18, 13). Primul fusese mare preot şi, probabil, atunci când la vârsta de 12 ani a venit pentru prima dată la Templul din Ierusalim cu ocazia Pesahului, împreună cu Iosif şi Maria, Iisus l-a văzut oficiind. Asocierea celor două nume, de fost şi actual mare preot, apare şi în alte locuri în Scripturi; din Evanghelia după Luca aflăm că „În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie” (3, 2), iar în Faptele Apostolilor, din Sinedriul care îi judecă pe Petru şi Ioan fac parte „Şi Anna arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc” (4, 6). Funcţia de Mare Preot (care însemna, practic, cea de lider al iudeilor şi constituia principalul interlocutor al prefectului roman în dialogul cu populaţia locală) era atunci o afacere de familie (clan), fiind deţinută şi transmisă între persoane înrudite sub o formă sau alta. Numit în funcţie în anul 18 d.Hr., de guvernatorul Valerius Gratus (15–26 d.Hr.), Caiafa avea să fie confirmat în post şi de Ponţiu Pilat, în 26 d.Hr. şi îşi va păstra demnitatea pe toată guvernarea acestuia, între cei doi având loc în general o bună cooperare, mergând până la complicitate .

Aducerea prizonierului mai întâi în faţa lui Anna poate arăta faptul acesta a fost însărcinat iniţial cu rezolvarea cazului şi, în acelaşi timp, că el a ordonat prinderea lui. Potrivit regulilor talmudice, operaţiunea nu ar fi avut decât rolul de a îndeplini etapa preliminară, obligatorie a avertizării, după care se putea trece la judecată, într-un proces având ca obiect săvârşirea unei fapte ce se putea solda cu condamnarea la moarte.

Totodată, este posibil ca, aşa cum s-a întâmplat ulterior în cercetarea creştinilor, Anna să fi încercat o soluţionare amiabilă şi cu totul neoficială a cauzei, în sensul că, beneficiind de prestigiul său de fost mare preot, după ce ar fi primit lămuririle necesare asupra noii mişcări din chiar gura iniţiatorului său, să-i fi propus o tranzacţie, un compromis: în schimbul promisiunii de a înceta propovăduirile şi agitaţia publică şiori al retragerii în Galileea, căpeteniile iudee să fi încetat prigonirea. Într-adevăr, fostul mare preot încearcă un dialog cu prigonitul, întrebându-l „despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui” (Ioan 18, 19). O atare etapă de încercare a aplanării conflictului prin dialog şi pe cale „paşnică” se va întâlni şi în alte situaţii ulterioare de prigoniri ale primilor creştini.

Refuzul tranşant: „De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit”(idem, 18, 21) închide uşile oricărui compromis. Mai mult, răspunsul anchetatului este considerat ofensator la adresa ex-arhiereului, fapt ce atrage imediat corecţia fizică din partea unui slujitor prin lovirea cu palma. Revolta lui Iisus („Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (18, 23) pune capăt întrevederii şi, dându-şi seama că nu poate ajunge sub niciun chip la o soluţie, Anna se desesizează de caz şi îl trimite pe Iisus în faţa ginerelui său, marele preot Caiafa, în vederea încercării unei rezolvări într-un alt mod, dar oricum în cadrul intern, fără implicarea autorităţilor romane.

Tentativa linşajului

Eşecul misiunii (încredinţate) lui Anna şi a demersului său necontencios, iar, din punct de vedere procedural îndeplinirea procedurii prealabile a „avertizării” face ca prigonirea să treacă la o nouă etapă, de ordin procesual: cea de sesizare şi cercetare din partea Sinedriului, format legal din 71 de membri şi prezidat de marele preot. Consiliul, cu funcţii inclusiv judiciare, era compus din reprezentanţii a trei clase: a) marii preoţi, membri a patru familii sacerdotale; b) şefi de mari familii laice; c) scribii şi doctorii Legii, în mare parte farisei, care îşi împărţeau autoritatea cu saducheii. Ca personalităţi ale timpului, din el făceau parte, de exemplu, şi simpatizanţi ai lui Iisus, precum Iosif din Arimateea sau Nicodim, ori savanţi de tendinţă saduchee, cum era cazul rabinului Gamaliel cel Bătrân .

Sub domnia lui Irod cel Mare, Sinedriul nu avea decât un caracter consultativ şi în domeniul religios. După moartea acestuia, în anul 4 î.Hr., şi, mai exact, odată cu trecerea Iudeii sub administrarea directă a împăratului (6 d.Hr.), prin intermediul unui prefect, el era competent să se pronunţe în cauzele religioase şi să coopereze în cele civile cu autorităţile romane. Nu putea însă să aplice pedeapsa capitală (jus gladii) care rămânea un atribut exclusiv al prefectului roman. Dacă tribunalul religios considera că cineva comisese o crimă gravă, ce impunea sancţionarea cu moartea, trebuia să sesizeze prefectul roman şi, în faţa acestuia, conform regulilor dreptului roman, să-şi susţină acuzaţia. În situaţia în care magistratul ratifica acuzaţia şi o încadra într-una dintre infracţiunile grave prevăzute sau cel puţin acceptate de dreptul roman, în orice caz nu respinse, se putea ajunge la aplicarea pedepsei cu moartea şi la executarea ei.

În cazul nostru, odată trecută faza precontencioasă şi prigonitul adus în faţa Sinedriului, pentru Iisus, din punct de vedere juridic, nu mai existau decât două posibilităţi: fie condamnarea, fie achitarea sa. Totuşi, în ciuda condiţiilor juridice date şi amintite mai sus, apărea şi o cale intermediară, de facto, nerecunoscută legal dar practicată uneori cu succes de autorităţile iudee: cea a lapidării, fără a se recurge la procedura legală! Astfel, în funcţie de anumite conjuncturi favorabile - interimatul funcţiei de prefect, confruntarea acestuia cu probleme grave etc. - şi în deplină conspirativitate, membrii Sinedriului ocoliseră uneori interdicţia legală romană şi hotărâseră lapidarea unor indezirabili. Este situaţia femeii adultere, lapidarea arhidiaconului Ştefan, primul martir, ori executarea lui Iacob cel Drept, şeful comunităţii iudeo-creştine din Ierusalim, în anul 62 d.Hr. E foarte probabil că acel sinedriu (arhierei, bătrâni şi cărturari), convocat precipitat de marele preot Caiafa pe timp de noapte, să fi urmărit tot o asemenea stratagemă, respectiv să îl facă pe Iisus să mărturisească o blasfemie atât de evidentă şi de gravă, încât să poată, fără nicio altă formă de proces şi sub imperiul indignării fără margini, determina pe membrii prezenţi să procedeze ei înşişi la execuţia capitală, care ar fi pus astfel capăt, tranşant şi definitiv, problemei. O răspundere colectivă, fără identificarea concretă a vinovaţilor şi teama de a nu reînvia dezordini nedorite îi punea la adăpost pe toţi.

Totodată, nefiind vorba de o convocare a sinedriului pentru o judecare propriu-zisă, ci numai cu titlul de pretext pentru linşaj, se poate explica şi ignorarea unor reguli esenţiale ale procedurii talmudice, precum judecata pe timp de noapte sau în zi de sărbătoare religioasă . În conformitate cu Mişna, o culegere de prescripţii judiciare reglementare redactată în secolul al II-lea, acuzatul stătea în mijlocul unui semicerc format de membrii sinedriului aşezaţi pe locuri plasate în rânduri în trepte, în timp ce grefierii erau situaţi la cele două capete, din stânga şi din dreapta. „Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare” (Matei, 25, 59). Conform unei reguli imperative prezente încă în Vechiul Testament, nimeni nu putea fi condamnat pe baza unei singure mărturii, fiind necesare pentru aceasta cel puţin două şi concordante. E, de altfel, ce aminteşte Iisus însuşi fariseilor care îl interoghează când propovăduia în Templu: „Şi în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată” (Ioan 8,17). Martorii apărării ar fi trebuit să fie primii audiaţi, dar cum nu există, sunt ascultaţi cei ai acuzării şi cum depoziţiile lor nu se potrivesc, nu pot fi reţinute.

Văzând impasul astfel creat, alţii, din sinedriu, se ridică şi spun „Noi L-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi”. Semn că nu atât respectarea procedurii conta acum, cât afirmarea vinovăţiei şi stârnirea celor prezenţi împotriva lui Iisus. Ameninţarea cu atentat împotriva Templului constituia o blasfemie şi aceasta era, potrivit dreptului penal codificat în Levitic, pedepsită cu moartea. „Cine blasfemiază numele lui Iahve va trebui să moară; iar comunitatea îl va lapida” (XXIV, 16). Este cunoscut precedentul profetului Ieremia, care a fost arestat şi ameninţat cu pedeapsa cu moartea pentru a fi prezis ruina Templului (Ieremia XXVI, 1-19). Efectul de dezaprobare generală pare a se fi produs: „Iar cei ce treceau pe acolo îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmă templul şi în trei zile îl zideşte, Mântuieşte-Te pe Tine însuţi coborându-te de pe cruce!” (Marcu 15, 29-30). Nu e suficient însă pentru a determina o reacţie violentă, care să conducă la lovirea, până la ucidere, a acuzatului şi astfel cazul să fie definitiv rezolvat.

În aceste condiţii, Caiafa trebuie să schimbe tactica şi să continue procedura. Cum dezacordul dintre depoziţiile celor doi martori le anula ca probe, din punct de vedere judiciar acuzaţia de blasfemie constând în ameninţarea distrugerii Templului nu mai subzistă şi drept urmare procesul rămâne deschis. Trebuie căutat un alt capăt de acuzare, tot atât de grav, care să conducă la condamnarea pentru blasfemie. Dar un asemenea deznodământ nu a fost să fie! Cursul evenimentelor a fost stabilit în primul rând de atitudinea lui Iisus. Consecvent poziţiei sale fundamentale de percepere şi înţelegere a rânduielilor celor două lumi în prezentă: cea „din ceruri”, a lui Mesia, şi cea „de pe pământ”, a faptelor concrete şi imediate. Acuzatul dă dovadă de o extraordinară prudenţă (premeditare sau problemă de imposibilă comunicare?) şi păstrează tăcerea în faţa acuzaţiilor de blasfemie proferate de acuzatorii săi. Această perspectivă ne apare mai ales în Evanghelia după Marcu: „Arhiereii şi tot sinedriul căutau împotriva lui Iisus mărturie ca să-l dea la moarte, dar nu găseau”(14, 55). Acuzaţia de distrugere a Templului din Ierusalim „făcut de mână” şi promisiunea că „în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi”, era cea mai potrivită pentru un asemenea deznodământ. După ascultarea unor martori îndoielnici, cu depoziţii contradictorii, neconcludente şi mai ales neconvingătoare, singura speranţă a marelui preot, preşedintele tribunalului, rămânea recunoaşterea inculpatului, fapt pentru care Caiafa, „sculându-se în mijlocul lor”, îl întrebă pe Iisus: „Nu răspunzi nimic la tot ce mărturisesc împotriva Ta aceştia?” (14, 60), „iar El tăcea şi nu răspundea nimic” (14, 61).

În această situaţie în care nu se ajunge la efectul scontat - provocarea mâniei participanţilor la şedinţa Sinedriului, în aşa măsură încât să se ajungă la lovirea şi uciderea spontane ale vinovatului, fără o hotărâre formală de condamnare - se abandonează şi varianta linşajului şi, sub constrângerea împrejurărilor, se trece la cea mai dificilă şi mai puţin dorită de căpeteniile iudee: cea legală (atunci)! În acest scop, marele preot s-a folosit de „crima” recunoscută de acuzat, cea de a se considera „Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului”, dar în privinţa căreia, spre a se ajunge la condamnarea la moarte se impunea urmarea procedurii legale: constatarea faptei care ar conduce la aplicarea pedepsei capitale, a necompetenţei de a judeca a tribunalului religios iudaic şi, în consecinţă, obligaţia de a trimite cauza spre competenţa de judecare în faţa prefectului roman al provinciei. Începea, astfel, o luptă judiciară grea, imprevizibilă, în care protagoniştii deveneau: marele preot Caiafa, noul mesia Iisus din Nazaret şi Ponţiu Pilat, prefectul provinciei, reprezentantul împăratului Tiberius în Iudeea şi singurul judecător competent.

Citeşte şi:

Prof. univ. dr. Mircea Dutu,

- Presedinte al Universitatii Ecologice Bucuresti

- Presedinte al fundatiei Dreptul la Natura

- Presedinte al Asociatiei Romane de Drept al Mediului

- Director - fondator al Revistei Romane de Drept al Mediului

- Membru al Comitetului de coordonare al retelei de drept al mediului AUPELF-UREF

- Avocat in Baroul Bucuresti

www.lawyermdutu.ro

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News