Săptămâna Patimilor - Adevărul despre prigonirea, condamnarea la moarte şi crucificarea lui Iisus (IV). Cine a fost judecătorul lui Iisus?
Soarta a vrut ca prefect al Romei în provincia imperială a Iudeii să fie la acea vreme Ponţiu Pilat (26-36 d.Hr.), trimis în misiune oficială de împăratul Tiberius (14-37 d.Hr.), se pare la intervenţia lui Sejanus, cel mai puternic om la regimului, prefectul cohortelor pretoriene. El aparţinea ordinului cavalerilor şi, anterior accederii la această înaltă funcţie administrativă, avusese o carieră militară.
Ordinul ecvestru venea ca importanţă şi consideraţie după cel senatorial, iar împreună formau aristocraţia romană. Deşi în Evanghelii şi chiar în Analele lui Tacit (scrise în anii 115-116 d.Hr.), Pilat este considerat procurator, inscripţia din piatră descoperită în 1961 la Cezareea Maritimă, capitala oficială a provinciei romane, stabileşte că acesta a fost prefect, reprezentant al împăratului care presupunea îndeplinirea unor atribuţii complexe de administrator, comandant militar, dar şi de judecător. Confuzia poate fi datorată scurtei durate de timp scurse de la demiterea acestuia – 36 d.Hr. – şi data introducerii în Iudeea a funcţiei de procurator – 41 d.Hr.
Referitor la personalitatea sa, părerile emise de-a lungul vremii diferă; pentru istoricii evrei ai timpului, precum Flavius Josephus şi Philon din Alexandria, a fost mai ales o brută sangvinară, executant orb al ordinelor primite şi al intereselor Romei; dimpotrivă, Evangheliile ni-l prezintă ca pe un om cumpătat, chiar blând şi sceptic, doritor să aplice cu rigurozitate legea şi să nu condamne un nevinovat. O va face, în cele din urmă, numai constrâns de împrejurări, respectiv sub presiunea mulţimii aţâţate de căpeteniile evree şi în numele salvării valorii supreme pentru funcţia sa: asigurarea ordinii în provincia guvernată! Unii istorici l-au caracterizat ca un adevărat gauleiter, un militar brutal, cu orizont limitat, un executant cu excese a misiunilor încredinţate.
Totuşi, în judecarea personajului şi a guvernării sale, trebuie să avem în vedere şi particularităţile provinciei a cărei administrare îi fusese încredinţată. Cele şase episoade cunoscute din viaţa şi activitatea sa publică: incidentul cu introducerea în Ierusalim a portretelor împăratului (26-27 d.Hr.), revolta legată de banii pentru apeduct (29 d.Hr.), pilda galileenilor (29-30 d.Hr.), procesul lui Iisus (30 d.Hr.), scandalul scuturilor votive (31-33 d.Hr.) şi reprimarea revoltei samaritenilor (36 d.Hr.) ne arată o situaţie de permanentă tensiune a relaţiilor cu populaţia locală, total diferită ca religie şi mentalitate şi reticentă la aplicarea regulilor impuse de regimul de ocupaţie.
Faptul de a fi judecat procesul pe atunci aproape necunoscutului Iisus din Nazaret, devenit apoi cel mai important proces din istorie, care a contribuit la naşterea creştinismului, i-a creat peste timp o notorietate pe care nu a mai cunoscut-o niciunul dintre predecesorii şi succesorii săi şi, poate, aproape niciunul dintre muritori. În relatarea Patimilor, Evangheliile îi conferă un rol de prim plan, a fost inclus în Crezul apostolic, iar în cei aproape 2000 de ani de creştinism de până acum în jurul persoanei şi faptelor sale s-au ţesut numeroase legende, s-a creat o bogată literatură, iar mai toate artele i-au acordat o atenţie aparte.
Desfăşurarea procesului
Suntem, aşadar, cel mai probabil, în ziua de vineri 7 aprilie, anul 30 d.Hr. Prefectul Pilat s-a deplasat, cu câteva zile mai înainte, de la reşedinţa sa oficială din Cezareea Maritimă, la Ierusalim, capitala religioasă a Iudeei, pentru a supraveghea personal păstrarea ordinii, având în vedere că, mai ales cu ocazia Pesahului, numeroşi pelerini evrei de pretutindeni veneau să se închine la Templu. Şi, ca de obicei, folosea prilejul spre a judeca şi cauzele judiciare penale de competenţa sa şi care nu sufereau amânare. Tribunalele romane îşi începeau activitatea dimineaţa la prima oră, aşa cum arată Seneca (De ira 2,7; „prima luce”) şi cum, în cazul nostru, relatează Evangheliile după Marcu (15, 1) şi Ioan (18, 28), iar cel al lui Iisus, pare a fi fost primul la ordine, pe lista acelei zile.
În arestul pretoriului din Palatul lui Irod se mai aflau depuse cel puţin alte 3 persoane (Baraba şi cei doi tâlhari care vor fi răstigniţi alături de Iisus). Dintre toate cauzele aflate pe rol însă, cea a lui Iisus avea un caracter special, deopotrivă prin natura acuzaţiilor aduse şi modul de sesizare a instanţei, respectiv de către „căpeteniile iudaice”, fapt care îi acorda întâietate în cercetare şi soluţionare. În plus, cum „pârâşii”, destul de numeroşi se aflau în ajunul Paştelui, era evidentă nevoia de a termina afacerea cât mai repede, pentru a participa la ceremoniile religioase aferente iar, la rândul său, prefectul era interesat să înlăture cât mai rapid orice motiv de dezordini. În aceste circumstanţe, legat şi sub escortă, Iisus este adus în faţa judecătorului Pilat.
Delegaţia „arhiereilor”, însoţită probabil de un retor, nu este una la vârf, cei doi mari preoţi – fost şi în funcţie – Anna şi Caiafa pregătindu-se pentru celebrările de Pesah, care începeau în seara acelei zile, dar care, în orice caz, urmăreau atent, „din umbră”, derularea evenimentelor, prin intermediul unor oameni de încredere, bine instruiţi în ceea ce aveau de făcut. În plus, pentru a-şi atinge scopul iniţial, s-a evitat a se da cazului o mare amploare şi s-a apelat, din motive de eficacitate, la specialişti, pregătiţi din punctul de vedere al legilor, inclusiv romane şi pricepuţi în manevrarea mulţimilor. Drumul de la sediul sinedriului la locul de judecată e scurt, în pantă lină. În incinta Palatului era o curte mare, pardosită cu pietre, lithostrotos, în fundul căreia se află amenajat un portic care dă în Pretoriul propriu-zis. Plutonul de gardă este anunţat de sosirea cortegiului judiciar. Pentru a declanşa procedura, Pilat iese din Pretoriu spre a afla învinuirile, cuprinse în actul de acuzare al denunţătorilor şi susţinute direct de aceştia, precum şi pentru a-şi verifica şi competenţa: „Deci Pilat a ieşit la ei afară şi le-a zis: Ce învinuire aduceţi omului acestuia?
Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie” (Ioan, 18; 29-30); „Iar arhiereii Îl învinuiau de multe” (Marcu, 15; 3). Gestul prefectului de a se deplasa din Pretoriu în curtea interioară a Palatului comportă cel puţin două explicaţii: pe de o parte, una de ordin religios, respectiv de respectare a normei iudaice vizând puritatea rituală, în sensul că dacă un evreu intra în casa unui păgân în ajunul Pesahului, devenea impur şi nu putea să participe la cina pascală, fiind supus, totodată, unor interdicţii de rigoare pentru o perioadă care varia între o săptămână şi o lună privind participarea la anumite ritualuri; pe de altă parte, unii exegeţi invocă cerinţele caracterului secret al anumitor procese romane.
Revenind la derularea propriu-zisă a cercetării judecătoreşti, se pare că primele acuzaţii aduse de „arhierei” nu l-au convins pe judecător asupra competenţei sale, faptele imputate lui Iisus părându-i-se minore, lipsite de caracter politic, de greutatea celor cercetate şi judecate de un reprezentant al împăratului şi, în consecinţă, magistratul roman încearcă să retrimită cauza la sinedriu: „Deci le-a zis Pilat: Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră”. Un asemenea act însemna practic salvarea lui Iisus de la moarte, pentru că tribunalul iudaic nu putea aplica decât sancţiuni corecţionale. Sesizând imediat asemenea consecinţe, pericolul pentru planul religios şi dezvăluind interesul real urmărit, reprezentanţii căpeteniilor iudee au susţinut în continuare, cu şi mai mare insistenţă, competenţa prefectului.
Intervine acum un prim compromis tacit, rezultat din concurenţa mai multor factori: interesul acut al iudeilor de a-l elimina pe „Mesia”, cel al autorităţii stăpânitoare de a menţine ordinea şi dorinţa personală a lui Pilat de a avea, ca judecător, cugetul împăcat. Fără o explicaţie evanghelică expresă asupra revenirii, procesul continuă, însă.
Totuşi, Evanghelia după Luca arată şi alte pâri de natură acum a atrage competenţa Prefectului: „Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicând să dăm dajdie cezarului şi zicând că El este Hristos, rege” (Luca, 23; 2). Cel puţin indirect, din întrebarea magistratului rezultă că pârâşii şi-ar fi schimbat astfel tactica acuzării, marşând acum mai ales pe crima de lezmajestate, săvârşită prin pretenţia lui Iisus de a fi „rege al Iudeilor”. Astfel, procesul teologic se transformă într-unul politic, iar procedura romană este reluată în acest sens. Un proces împotriva unei mesianităţi politice corespundea pragmaticii saducheilor, dar şi Pilat a simţit că în realitate era vorba de cu totul altceva, că un „rege” promiţător din punct de vedere politic nu i-ar fi fost predat pentru condamnare .
„Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele Iudeilor?” (Ioan, 18, 33); „Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu eşti regele iudeilor?” (Luca, 23, 3).
Prin această acuzaţie, destul de generică dar concretizată ulterior, în cursul dezbaterilor perspectiva se schimbă fundamental, tribunalul roman devine competent, iar judecătorul chiar interesat în desluşirea situaţiei: faptul că inculpatul se proclamă „rege al poporului iudeu”, în condiţiile în care această instituţie fusese desfiinţată începând din anul 6 e.n. şi Iudeea trecuse direct sub administraţia împăratului, prin prefect, putea fi interpretat ca un atentat la autoritatea stăpânitoare, o ofensă la suveranitatea exclusivă şi legitimă, după dreptul roman, a împăratului Tiberius.
Celelalte învinuiri formale: rătăceşte şi răzvrăteşte poporul etc. nu sunt reţinute de magistrat, fie că sunt prea mărunte, nu-l interesează, fie că nu sunt credibile, probate. S-a trecut deci la interogatoriul inculpatului. El începe prin întrebarea frontală şi decisivă: Tu eşti regele iudeilor? Răspunsul lui Iisus este ambiguu, „Tu dicis” (în latină), ceea ce poate să însemne „Tu o zici” ori „Exact, da, eu o recunosc.” Dar textul grec permite o interpretare diferită, căci „Su legeis” ar putea semnifica şi „Tu o zici”, şi că Iisus dă atunci precizări asupra regalităţii sale. Raţionalismul roman converge însă mai ales spre interpretarea „Tu – nu eu – zici că sunt rege”, ceea ce ar însemna o negaţie şi ar îndeplini cu adevărat rolul unei apărări normale, venite din partea unui acuzat. La precizarea lui Iisus: „Eu spre aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă grasul Meu” (Ioan 18, 37), urmează celebra expresie a lui Pilat: „Ce este adevărul?”, un omagiu adus parcă tuturor scepticilor din toate timpurile!
Şi, din nou încercat de îndoială, prefectul doreşte să se debaraseze de acest proces care mai mult îl încurcă, iar în acest scop recurge la stratagema de a trimite cauza spre judecare regelui (tetrarhului) Galileei, Irod Antipa, aflat şi el în acele zile la Ierusalim cu ocazia Pesahului. Prin această declinare de competenţă teritorială prefectul spera să iasă din situaţia dificilă în care se afla şi care îl obliga fie să cedeze mulţimii, fie să pară a favoriza un candidat la regalitatea iudee, ambele de neacceptat la acel moment pentru el. Numai Evanghelia după Luca (23, 7-15), dintre cele canonice, relatează episodul şi unii specialişti l-au considerat inexact, apreciind că era de neconceput ca un prefect roman să poată renunţa să judece un proces în favoarea unui rege barbar. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere legal Pilat nu avea o obligaţie în acest sens, la începutul imperiului un criminal era judecat acolo unde a comis crima care îi era imputată. Totuşi, şi alte texte decât cel evanghelic fac aluzii la o asemenea măsură procedurală, precum Faptele Apostolilor, Pseudo-evanghelia după Petru, Didascalia. Teza avea să fie confirmată juridico-istoric prin descoperirea unui text al jurisconsultului roman Celsus şi a două texte din Digeste potrivit cărora, un guvernator sesizat cu un dosar putea, după instruirea acestuia, să trimită acuzatul spre judecare la conducătorul provinciei de origine .
Cum Iisus provenea prin naştere din Galileea, aceasta atrăgea formal competenţa tetrarhului respectivei provincii, pe atunci Irod Antipa . De altfel, având în vedere că tatăl său, Irod cel Mare, rege vasal dar şi prieten al Romei, s-a bucurat de privilegiul special de a avea dreptul de a judeca pe delincvenţii proveniţi dintre supuşii săi ori din regatul lui, fugiţi în alte provincii ale imperiului, care puteau fi extrădaţi în acest scop de autorităţile romane, este posibil ca această reminiscenţă să fi persistat şi asupra urmaşilor săi. De altfel, în anul 67, Vespasian va proceda la fel cu Irod Agrippa II, trimiţându-i spre judecată supuşi de-ai săi, arestaţi de autorităţile romane.
Aşadar, Pilat nu face decât să respecte şi să apeleze la regula: Iisus este galileean şi depinde, astfel, de jurisdicţia tetrarhului provinciei, a cărui prezenţă de sărbători în Ierusalim justifică şi mai mult declinarea competenţei. Dar, deşi iniţial îl bucură gestul prefectului şi oportunitatea de a-l cunoaşte pe Iisus, despre minunile căruia auzise, în faţa tăcerii absolute a acestuia, în cele din urmă Irod Antipa refuză judecarea cauzei; el se mărgineşte să-şi bată joc de Iisus, îmbrăcându-l cu un veşmânt strălucitor, ca pe un rege de bâlci, şi dosarul se întoarce astfel în faţa lui Pilat .
În urma eşecului de a scăpa de caz, Pilat continuă totuşi să dorească a nu se amesteca în această afacere tipic evreiască şi să creadă în nevinovăţia şi soluţia punerii în libertate a lui Iisus. Astfel, căutând un nou pretext în acest sens, ajunge să uzeze de obiceiul care îi permitea, cu ocazia Pesahului, să graţieze un condamnat. Inspirat de soţia sa, căreia, în vis, îi apăruse un semn prevestitor să nu se atingă de acest nevinovat, el decide să ceară mulţimii să aleagă între Baraba şi Iisus. Unii istorici au contestat însă episodul, respectiv dreptul de graţiere cu consultarea unei populaţii ocupate, precum şi prezenţa soţiei lui Pilat la Ierusalim, pe considerentul că soţiile prefecţilor, sub domnia lui Octavianus Augustus, nu aveau dreptul să-şi însoţească bărbatul în zonele de insecuritate reprezentate mai ales de provinciile îndepărtate, precum era cazul Iudeei. Totuşi, o serie de date istorice infirmă asemenea obiecţiuni şi fac posibile aserţiunile biblice. Pentru a ieşi din dificultate, Pilat recurge la o nouă stratagemă, aceea de a uza de dreptul de graţiere cu ocazia Paştelui, cu concursul mulţimii, sperând că, în acest fel, îşi va linişti soţia şi va evita condamnarea unui vinovat. Convins fiind că, în faţa evidenţelor, cel dus la moarte va fi Baraba „tâlharul” care zăcea deja în temniţă, el greşeşte din nou, acesta fiind alesul norodului.
Valoarea istorică a „privilegiului pascal” rămâne însă discutabilă. Realitatea sa a fost pusă la îndoială pentru 3 motive: nu e atestat în mod convingător în afara evangheliilor; contribuie vădit la dezvinovăţirea lui Pilat; deşi este prezent în cele 4 evanghelii canonice, textul episodului pare rău inserat, ceea ce ar putea duce la ideea unei adăugiri tardive a sa. Procedurile juridice romane de aplicare a graţierii acuzatului de la începutul Imperiului nu sunt pe deplin cunoscute. Se întâlneau trei forme de manifestare a acesteia, dintre care două se refereau la forma colectivă de acordare: abolitio - o graţiere colectivă prin abandonarea unei „proceduri judiciare controversate”; indulgentia - corespundea „unei neaplicări a pedepsei în urma unui apel” şi o ultima, a treia, procedura venia care viza mai ales indivizii, atunci când fie că judecătorul reţinea serioase circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului, fie că proceda pur şi simplu la o liberalitate. Desigur, în cauză era posibilă această din urmă modalitate.
Textele evanghelice nu evocă însă o simplă posibilitate de eliberare datorată unei liberalităţi a prefectului, ci leagă eliberarea eventuală a lui Iisus de un privilegiu, a cărui existenţă este contestată. Totuşi în favoarea sa au fost invocate trei ipoteze asemănătoare. Prima, cea rabinică rezultată din Mişna (Pesahim 8, 6) rămâne cea mai criticată, întrucât aceasta nu cuprinde niciun indiciu care să permită să fie raportat la o situaţie de graţiere a unei pedepse; el face aluzie la cazul prizonierului căruia i s-a promis eliberarea pentru perioada Paştelui. Cea de-a doua paralelă se referă la episodul relatat în Papirusul de la Florenţa, care cuprinde referiri la procesul verbal al unei audienţe ţinute între 86-88 de C. Septimius Vegetus, prefectul roman al Egiptului. Potrivit documentului: „C. Septimius Vegetus i-a spus lui Phibion: „Tu ai merita să fii biciuit, fiindcă ai arestat după capul tău un om onorabil şi nişte femei; totuşi, te voi ierta în faţa poporului şi voi da dovadă de omenie în privinţa ta. Deşi ţi se cuvine o pedeapsă de 40 de ani, te graţiez pentru jumătate; în 20 de ani te vei întoarce la mine. Şi a poruncit anularea ordinului scris de mână”. Textul papirusului prezintă această liberalitate ca un eveniment ocazional şi nu ca un fapt legat de o cutumă. În plus, natura vinovăţiei este fără legătură între cele două situaţii. Phibion, acuzatul din documentul egiptean, nu a participat la o răzvrătire, ci el merită flagelarea pentru că şi-a făcut justiţie el însuşi, atacându-şi adversarul său şi femeile casei sale. Totuşi, papirusul dovedeşte un lucru esenţial: existenţa în mâinile prefectului roman a dreptului de a graţia un acuzat! În fine, căutarea unei apropieri de lectisterne (ceremonie în care se împodobeau paturile şi mesele cu imagini ale zeilor cărora le era dedicat festinul şi despre care Titus Livius susţine că au fost organizate pentru prima dată în 399 î.Hr.) este şi mai puţin acceptabilă.
Într-o opinie cvasigenerală, nu există o analogie corectă care să susţină probabilitatea istorică a cutumei iudaice de eliberare obişnuită a unui prizonier cu ocazia Pesahului sau a altei sărbători. Lumea romană cunoaşte însă unele graţieri ocazionale, individuale sau colective, cu ocazia unor evenimente importante, ceea ce face mai plauzibilă exercitarea unui asemenea drept de către Pilat într-o adaptare la situaţia dată şi în încercarea de a stăpâni situaţia. Referitor la prezenţa soţiei unui prefect alături de soţul său la post, texte istorice arată că, în perioada imperială şi mai ales sub domnia lui Tiberius, era o practică curentă .
Revenind la un punct mort, procesul cunoaşte o întorsătură neaşteptată. În faţa primejdiei ca prizonierul să fie considerat nevinovat şi pus în libertate, căpeteniile iudee modifică strategia în sensul unui adevărat şantaj şi aţâţă mulţimea spre a face presiuni asupra prefectului să-l condamne, astfel ameninţând cu dezordinea până la o nouă răscoală. Totuşi, Pilat mai face o ultimă încercare spre a scăpa de această nedorită sarcină judiciară. Astfel, spre a atrage mila spectatorilor şi speranţa domolirii spiritelor, prefectul dispune flagelarea prizonierului, după unii procedeu prealabil şi pregătitor crucificării, conform altora, mai degrabă, un şiretlic admis de lege şi practicat de guvernanţi spre a depăşi situaţii dificile. Într-adevăr, dacă P. Winter a considerat o astfel de manevră nelalocul ei pentru un prefect roman, reprezentant în provincie al însuşi cezarului, judecând, desigur, la rece, dar cu mentalităţile omului modern şi nu ca unul din mijlocul evenimentelor, alţii precum istoricul evreu Fl. Josephus, la câteva decenii după proces, relatează mai multe exemple ale acestei practici a flagelării la care s-a recurs pentru a înduioşa o mulţime care, cu fiecare minut ce trecea, devenea adevăratul judecător şi prelua puterea în proces.
Mai mult decât atât, un text al jurisconsultului Modestin, introdus în Digeste, se referă la această neputinţă pe care o cunosc guvernatorii (prefecţi, procuratori) romani în faţa mişcării mulţimilor; el semnalează că o condamnare la moarte nu putea fie executată decât după ce Principele fusese consultat ori el însuşi a dat ordinul „pentru ca să se evite o eventuală revoltă care nu putea fi altfel înlăturată”, adică exact ceea ce i se întâmpla lui Pilat în vinerea Pesahului. Şi de această dată, relatarea biblică este pe deplin conformă cu datele dreptului atunci în vigoare.
Chiar şi episodul spălării pe mâini a prefectului, spre a fi absolvit de păcatul condamnării unui nevinovat, este un obicei menţionat de jurişti. Era un gest prin care un magistrat se desolidariza de o mulţime (juriul, în sens modern!) care îl constrângea să facă în extremis un gest care îi repugna.
Prof. univ. dr. Mircea Dutu,
- Presedinte al Universitatii Ecologice Bucuresti
- Presedinte al fundatiei Dreptul la Natura
- Presedinte al Asociatiei Romane de Drept al Mediului
- Director - fondator al Revistei Romane de Drept al Mediului
- Membru al Comitetului de coordonare al retelei de drept al mediului AUPELF-UREF
- Avocat in Baroul Bucuresti
URL-ul scurt: http://www.dcnews.ro/?p=55419
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
