EXCLUSIV  Scriitori remarcabili din interbelic / „Atunci când acest autor va fi citit, va constitui o surpriză“

Clasa noastră politică interbelică a dat trei scriitori remarcabili: I. G. Duca, Constantin Argetoianu, Grigore Gafencu. Între ei, cel mai notoriu din acest punct de vedere este Argetoianu. Mai puţin cunoscut publicului e Duca, un mare portretist, iar Grigore Gafencu, atunci când va fi citit, va constitui o surpriză.

Întocmai ca Gafencu, I. G. Duca a fost ziarist profesionist; a debutat în „Universul” la vârsta de 20 de ani, cu un comentariu de politică externă având ca subiect situaţia insulei Cipru. La „Universul” a colaborat permanent cinci ani, iar vreme de alţi cinci a fost co-directorul organului liberal central, „Viitorul”. Mai târziu, Duca a scris în „Curentul” şi a fost chiar preşedintele Sindicatului Ziariştilor.

Printre teologi, profesia de gazetar este mult mai rară. A practicat-o însă cel mai mare teolog român contemporan, părintele Dumitru Stăniloae, care a condus vreme de un deceniu (1934-1945) ziarul bisericesc din Sibiu „Telegraful român”, înfiinţat în 1853 de Mitropolitul Andrei Şaguna. Grigore Gafencu se socotea în primul rând ziarist şi abia apoi diplomat. Ministru al afacerilor străine din 23 decembrie 1938 până la 1 iunie 1940, Gafencu primește să fie numit ministru plenipotențiar la Moscova – post deosebit de dificil pe atunci – în august acelaşi an. Iată ce nota în jurnal în ajunul plecării în Rusia: „Faptul de a lăsa în urma mea, fără nici o supraveghere temeinică (...) ziarul meu mă supără şi mă îngrijorează... Am primit asigurări de la Ministrul Propagandei, dar mai ales de la Urdăreanu şi de la primul ministru, că, în timpul şederii mele la Moscova, nimeni nu se va atinge de «Timpul». Să pot, oare, avea încredere?”.

Preocupările lui Gafencu erau îndreptăţite, întrucât în vara anului 1940 presa românească pierduse mult din libertate şi independenţă, iar „normativele” Ministerului Propagandei ucideau, spunea el, „orice individualitate proprie a ziarelor mari şi mici”. După întâlnirea cu Carol al II- lea de dinaintea plecării la Moscova, Gafencu îi cere încă o dată lui Urdăreanu, întâlnit la Palat, asigurări în legătură cu ziarul său, iar omul de încredere al Regelui îi reiterează promisiunea făcută în acest sens.

Aşa cum experienţa de gazetar i-a mlădiat părintelui Stăniloae stilul, profesiunea de ziarist l-a ajutat pe Gafencu să vadă, să distingă, să izoleze detaliul semnificativ. Jurnalul său din perioada când s-a aflat în misiune la Moscova, un text remarcabil din toate punctele de vedere, este net superior jurnalului ţinut de ministrul de externe italian din acea perioadă, Galeazzo Ciano. De altfel, ginerele lui Mussolini fusese şi el gazetar profesionist, însă îşi abandonase meseria. Gafencu nu a renunţat la „Timpul” pe durata ministeriatului. „Timpul” a apărut neîntrerupt, din 1937, chiar şi după ce proprietarul său se stabilise în Elveţia. Ziarul „Timpul” a fost suprimat de comunişti abia pe 1 mai 1948. Conexiunea dintre politică şi gazetărie Gafencu a definit-o lapidar: „Presă proastă, politică proastă”.

Sosit şi instalat la Moscova pe 10 august 1940, după ce ia în primire legaţia, Grigore Gafencu începe să îi viziteze pe ceilalţi şefi de misiuni diplomatice şi notează în jurnal o serie de aspecte. Colegul său francez, Eric Labonne, cu care se cunoştea dinainte, îi furnizează două observaţii cu valoare de aforism. Pentru Labonne, ruşii sunt „asiatici cu mască europeană”. Cât priveşte prăbuşirea Franţei, ocupată de Germania cu două luni în urmă, aceasta ar fi fost suma unui cumul de consecinţe: „Pentru întâia oară în istoria Franţei, egoismul burghez, inconştienţa proletară, spiritul decadent al artiştilor s-au întâlnit pe acelaşi front...”.

Multă înţelepciune pragmatică la orientali: Mohamed Saed, ambasadorul Iranului, învinuieşte Germania că a trezit „dinamismul” ruşilor, iar afganul Ahmed Khan îl previne pe Gafencu: „Arta diplomatică nu are vreo trecere la Moscova”; „A face diplomaţie înseamnă a spune, după împrejurări, cuvinte bune sau rele. Aici nu au trecere nici unele, nici altele. Cuvintele bune nu se aud, cuvintele rele nu sunt luate în seamă”.

Pe cont propriu, Gafencu descifrează cele două perspective ruseşti fundamentale: „URSS – consemna el în 1940 – se află în faţa a două ipoteze: dacă războiul continuă, Europa slăbeşte şi ofensiva spre Apus se poate accentua. Unealta de căpetenie a ofensivei: ideea revoluţionară. Dacă se ajunge la o pace grabnică, URSS va avea, probabil, nevoie să se apere. Unealta de apărare: ideea patriotică. (...) Cu ideea revoluţionară se pot câştiga cei din afară de hotare, care nu cunosc revoluţia. Pentru a se apăra însă, revoluţia nu poate fi un sprijin, fiindcă şi-a pierdut autoritatea înăuntru: trebuie deci deşteptat vechiul simţământ patriotic al neamului rus, înainte de toate”.

Astăzi ştim că lucrurile s-au petrecut întocmai: când trupele germane se găseau la 80 de kilometri de Moscova, s-au tras clopotele bisericilor – câte mai rămăseseră –, s-a întrunit Sinodul, iar Stalin nu s-a mai adresat de la radio, în 1941, cu „tovarăşi”, ci cu „fraţilor şi surorilor”...

În iunie 1941, când România a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, misiunea diplomatică a lui Gafencu a fost întreruptă brusc şi el a revenit în ţară împreună cu personalul legaţiei. Însă nu după mult timp a plecat în Elveţia, fără să mai revină vreodată în România. Alţi doi directori de ziar se stabilesc în Germania (Stelian Popescu şi Pamfil Şeicaru). S-ar zice că meseria de gazetar predispune la realism, politicienii fiind mai vulnerabili confruntaţi cu iluzia. Iuliu Maniu (ca atâţia alţii) credea în promisiunile anglo-americane, iar Constantin Argetoianu s-a întors în ţară în noiembrie 1946, când nenumăraţi români nu ştiau cum s-o părăsească, momit cu o preşedinţie a Consiliului de Miniştri... Aşa a ajuns să moară în februarie 1955, în închisoarea de la Sighet, politicianul reputat a fi uns cu toate alifiile din lume. Am văzut o fotografie înfăţişându-l în zeghe de puşcăriaş, Argetoianu având o expresie a feţei de o tristeţe înspăimântătoare, care în acelaşi timp îl transfigura, întrucât nu mai rămăsese nimic din jovialul şi cinicul ministru şi moşier de altădată.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News