• Scriitorul Nichita Danilov îl face ”mahalagioacă” pe CTP: Mimică apocaliptică și voce subțire, ascuțită ca o freză

Iată postarea lui Nichita Danilov: 

Ieri seară (n.r. în 31 octombrie), invitatul special al lui Cosmin Prelipceanu la DIGI 24, a fost ziaristul Cristian Tudor Popescu. Realizatorul emisiunii a spus că scopul interviului este acela de a arăta adevărata față a intervievatului, indiferent cine este el și ce hram poartă. Drept care realizatorul l-a întrebat pe distinsul său invitat dacă e de acord cu obiectivul său și dacă ar vrea să le arate telespectatorilor fața sa mai puțin cunoscută. Distinsul invitat murmurând ceva în gol a lăsat să se înțeleagă cu nu are nimic de obiectat și nici de ascuns telespectatorilor ce urmăresc intervențiile sale. Și că în general el nu are nimic de ascuns și se prezintă telespectatorilor așa cum este în realitate.

După mai multe explicații și tatonări, Cosmin Prelipceanu i s-a dresat cu „maestre", zicând că îi datorează foarte mult, întrucât a văzut că, atunci când ține cont de opiniile sale, are numai de câștigat.

La cuvântul „maestre" Cristian Tudor Popescu a avut prima sa ieșire nervoasă, destul de bine regizată. Cuvântul „maestru" îmi repugnă, a spus el. Alții sunt maeștri. Și sunt foarte mulți. Foarte mulți care se exprimă. Eu nu sunt maestru, a mai adăugat el, pentru că nu am discipoli. Aici, Cristian Tudor Popescu a avut perfectă dreptate. El e un fenomen, un fenomen al presei românești. Și un fenomen unic. Care nu poate fi nici imitat și nici urmat. Când se dezlănțuie, e o adevărată furtună de voci ascuțite și de gesturi ce sfidează toate teoremele și demonstrațiile geometriei euclidiene, care stipulează, printre altele, că „prin oricare două puncte neconfundate trece o dreaptă și numai una”. În cazul lui Cristian Tudor Popescu trec mai multe drepte și se intersectează între ele, și asta deoarece sunt paralele cu bunul simț comun și logica formală. Cristian Tudor Popescu își construiește discursul după o altă logică, menită să întoarcă mereu lucrurile pe dos.

A doua ieșire nervoasă a lui Cristian Tudor Popescu, probabil la fel de bine regizată, s-a produs atunci când realizatorul emisiunii a rostit într-un context cumva favorabil lui Cristian Tudor Popescu numele Gabriele Firea. Atunci invitatul special al emisiunii, mimând o grimasă acră, și-a subțiat vocea și s-a dezlănțuit. Timp de zece minute sau poate un sfert de oră, Gabriela Firea fost tocată mărunt-mărunt, apoi reconstruită din nou din tocături, și iar și tocată la focul unei voci subțiri, dar de o maximă intensitate. Mi-e greu, desigur, să reproduc tot ce-a spus ziaristul Cristian Tudor Popescu despre Gabriela Firea. Încercările timide ale moderatorului de-a pune capăt tirului de epitete și expresii, unele dintre ele, memorabile, la adresa doamnei Firea l-au înfuriat, se pare, și mai mult.

Abia spre sfârșitul emisiunii, invitatul s-a mai potolit. Atunci, abordând un aer de superioritatea unui om care are adevărul la degetul lui mic, Cristian Tudor Popescu, lăsându-se relaxat pe spate, a spus, referindu-se tot la Gabriela Firea, că aceasta e vocală, chiar foarte vocală, putând să acopere vocile mai mult interlocutori și să le taie replicile. Dar, și-a avertizat invitatul moderatorul, el posedă o voce și mai impresionantă, care poate sparge vitrinele, becurile și face țândări tot ce-i în jur. Adăugând că, dacă și-ar pune corzile vocale în funcțiune, ar putea-o azvârli pe geam afară în stradă pe Gabriela Firea, cu tot cu fotoliul în care se învârte în calitate de invitată la tot felul de emisiuni.

La această replică, Cosmin Prelipceanu a dat din cap, încercând să-i pună invitatului special o altă întrebare. Nu prea a  fost posibil. Cristian Tudor Popescu chiar dacă a mai abordat și alte subiecte, a rămas setat pe Firea.

Ceea ce m-a impresionat a fost mimica sa apocaliptică. Dar și vocea sa subțire, mai degrabă feminină decât masculină, ascuțită ca o freză, care îți perfora timpanele, aducându-ți aminte, nu știu de ce, de strigătul lui Munch.

Cu o astfel de figură estetică nu e de glumit.

Și acum îmi răsună în urechi vocea sa inimitabilă: „Aoleo, vă rog să nu mă numiți maestru. Eu nu sunt maestru, nu am discipoli."
Dați-mi voie, stimate maestre, să vă contrazic: pe strada unde locuiesc există o întreagă șleahtă de oacheșe mahalagioaice cu voci care de care mai ascuțite. Fiecare dintre ele, atunci când fac vocalize, răcnind unele la altele, ar putea aspira la titlul de „discipol", dacă nu cumva chiar și la cel de „maestru". Invitați-le, de curiozitate la o emisiune, și o să vedeți.” a scris Nichita Danilov, pe Facebook. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News