Seminţele colapsului Sudanului au fost semănate cu decenii în urmă

”Viteza cu care s-a prăbuşit pacea în Sudan a fost primul indiciu cum că evenimentele actuale sunt consecinţa unui proces îndelungat. Colapsul ţării e rezultatul unei serii de eşecuri, complicităţi şi delăsări care acţionează în fundal de atât de multă vreme încât cei care trăiau cu ele au presupus că vor continua la nesfârşit. Dar au durat doar până când un grup paramilitar, Forţele de Sprijin Rapid (RSF), şi armata au pornit la război pentru controlul ţării - iar poporul sudanez a rămas prins la mijloc, notează The Guardian.

Capitala Khartoum s-a transformat în teatru de război, cu scene suprarealiste în care figurează tancuri, lovituri de rachete şi coloane de fum presărate pe tot cuprinsul oraşului. Conflictul a izbucnit la exact patru ani după ce o revoluţie colosală a izbutit, împotriva tuturor sorţilor, să-l răstoarne de la putere pe preşedintele Omar al-Bashir după aproape 30 de ani de dictatură, jaf economic şi genocid - şi, astfel procedând, a creat un vid de putere pe care se luptă acum să-l ocupe cele două forţe.

În cazul în care o astfel de ţară post-revoluţionară a fost norocoasă, cum e cazul Egiptului sub Abdel Fatah al-Sisi, vechiul regim pur şi simplu şi-a restabilit controlul, doar că de data aceasta e şi mai brutal şi paranoic. În cel mai grav scenariu, cum vedem în Libia, Yemen şi Siria, statul a căzut pradă războiului civil, care a generat un exod al refugiaţilor care iau drumul primejdios al Europei.

Când a început totul

Dar tragedia Sudanului este şi a unei ţări în care o răfuială ar fi trebuit să aibă loc demult. Evenimentele de săptămâna trecută au început acum 20 de ani, în provincia vestică marginalizată Darfur. O rebeliune contra guvernului a fost suprimată brutal de o grupare de luptători şi tâlhari denumită Janjaweed. Bashir, un militar ajuns la putere printr-un puci din 1989 susţinut de islamişti, nu era dispus să-şi arunce în luptă mult îndrăgita sa armată, astfel că s-a apucat în schimb să incite disensiunile tribale şi etnice şi a împuternicit Janjaweed să lupte în locul lui. Sute de mii de oameni au murit, femeile au fost violate sistematic şi numărul refugiaţilor a atins milioane.

Genocidul a atras atenţia şi sancţiunile comunităţii internaţionale - iar curtea penală internaţională l-a inculpat pe Bashir. Însă în Sudan nimic nu s-a schimbat. Janjaweed a devenit o forţă formală sub denumirea RSF şi a acumulat şi mai multă putere sub conducerea potentatului militar Mohamed Hamdan Dagalo (cunoscut drept Hemedti), ale cărui ambiţii au luat amploare în condiţiile în care Bashir i-a dat mână liberă să acumuleze influenţă şi avere, atât timp cât îl proteja pe el. Dar Hemedti nu şi-a respectat promisiunea şi, profitând de revendicările pro-democraţie din 2019, s-a aliat cu armata şi l-a debarcat pe Bashir.

Mai sunt şi alţi protagonişti datorită cărora soarta Sudanului a fost pecetluită. Sancţiunile internaţionale au fost într-atât de nepotrivite încât n-au făcut mai nimic în afară de a slăbi capacitatea poporului sudanez de a se opune guvernului despotic; o mulţime cinică de guverne nedemocratice şi monarhii din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu au sprijinit deopotrivă armata şi miliţia după revoluţia din 2019, pentru a înăbuşi orice perspectivă de înflorire a democraţiei în ograda lor; iar în ultima vreme Rusia a intrat în parteneriat cu miliţia pentru a putea extrage aur şi a-şi asigura unele interese de securitate.

E o realitate dureros de admis, dar răspunderea nu le revine exclusiv conducătorilor sudanezi şi actorilor internaţionali. Printre cei care acum sunt prinşi la mijloc în conflict a existat co-interesare şi credinţa mărginită că ceea ce se întâmplă în afara capitalei nu contează. Regimul Bashir a creat o clasă vastă care a prosperat sub guvernarea lui, iar patronajul său i-a încurajat să ignore de bunăvoie evenimentele. Războiul care distruge acum capitala nu este decât un mic indiciu cu privire la ce au avut de îndurat ani la rând mai multe regiuni ale ţării, în timp ce Khartoum se bucura de pace şi bunăstare. Acest decalaj a alimentat resentimente puternice, a fracturat identitatea naţională şi a întreţinut vaste regiuni ale fărădelegii în care au prins putere mercenari şi potentaţi militari locali.

Şi astfel, scurta perioadă de speranţă pe care Sudanul a trăit-o după revoluţia din 2019 a fost curând spulberată de realitate. Lozincile pro-democraţie, chiar dacă au fost scandate la un moment dat prin toată ţara, au fost rapid acoperite de revendicările diverselor facţiuni, grupări rebele, partide civile şi grupuri de interese ale elitelor, fiecare cu propria sa idee despre cum ar trebui să arate Sudanul după revoluţie.

Toate acestea riscă să aducă prea mult cu un necrolog dedicat ţării în care m-am născut. Însă este o tentativă, poate naivă, de a complota pentru un soi sau altul de viitor pentru Sudan prin plasarea acestui conflict într-un context mai larg al iresponsabilităţii globale şi al nepăsării locale. Îndrăznesc să mă gândesc la un viitor după război fiindcă la revoluţia din 2019 chiar a apărut un element nou: o hotărâre a poporului sudanez de a nu mai accepta guvernarea armatei, indiferent cât de numeroasă ar fi clasa de privilegiaţi pe care o creează ea. Acea hotărâre a fost plătită cu vieţile sutelor de oameni ucişi de forţele de securitate în decursul ultimilor patru ani, în timp ce cereau plecarea de la putere a armatei şi a tuturor miliţiilor.

Acelui bilanţ i se adaugă acum alte sute de morţi, dat fiind că sudanezii întâmpină sărbătoarea Eid adăpostindu-se de gloanţele şi bombele celor două tabere cărora nu le-a păsat nicicând de interesele populaţiei. E un moment întunecat, nu încape îndoială. Dar poate că există şi o oarecare speranţă, dacă poporul sudanez va fi înţeles, o dată pentru totdeauna, că pacea pentru unii nu poate dura vreodată, cu excepţia cazului în care devine o pace pentru toţi” arată sursa citată. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News