EXCLUSIV  "Şi l-aţi omorât, în mod barbar, pe Ceauşescu". Dan Ciachir, moment de calmitate și ropote de aplauze: "A fost condamnat după propriul său Cod penal"

Seminarul a început pe 7 aprilie, la 10.30, în sala de conferinţe a hotelului „Dragonara” în care stăteam. Afişul său îl reproduseseră vreme de câteva zile cele trei cotidiene malteze, care publicaseră interviuri cu noi. Când am intrat în sală, am fost plăcut surprins să văd steagul României, înalt de doi metri, arborat în spatele mesei la care urma să luăm loc, acoperită cu pânză verde, între steagul Poloniei şi al Ungariei, după care venea drapelul Maltei.

În sală erau 70-80 de persoane, între care i-am recunoscut pe ministrul Joseph Cassar şi pe Giovanni Bonello, un avocat foarte cultivat, o personalitate remarcabilă. Am luat toţi loc la masa aceea de pe o estradă înaltă, eu fiind aşezat ultimul din stânga. Alături stătea o tânără care trebuia să îmi traducă în italiană eventualele întrebări formulate în engleză. În mijlocul nostru se afla Lou Bondi, în rolul „moderatorului”, termen necunoscut de mine pe atunci. Microfonul de la care aveam să vorbim se găsea deasupra unei mici tribune, la marginea din dreapta a mesei, în dreptul steagurilor.

Lou Bondi a spus câteva cuvinte despre iniţiativa întreprinsă de AZAD, a trecut în revistă datele biografice ale lui Janusz Ziolkowski şi i-a dat cuvântul. Acesta a început să citească, cu o dicţie impecabilă, un text în engleză, care, deşi nu cunoşteam limba, intuiam că mai fusese citit şi cu alt prilej. După 20 de minute, sala a aplaudat, Ziolkowski s-a întors la locul său, i s-a întins celălalt microfon şi au început întrebările, la care răspundea cu aceeaşi frazare impecabilă. Mă gândeam la cele opt pagini ale mele, intitulate Nevoia de libertate spirituală, în care pomeneam de rădăcinile protestante ale comunismului, născut în Occidentul Europei, insistând apoi asupra rezistenţei spirituale a Bisericii şi a culturii în România. Auditoriul însă era însetat de politic, aşa cum văzusem în decurs de trei zile, interesat mai mult de fapte decât de „analize”...

Ajuns la tribună, am arătat textul pe care îl pregătisem, mărturisind că nu-l voi citi din dorinţa de autenticitate. „Domniile voastre – am început – aparţineţi Occidentului, care a prăsit teoreticeşte comunismul; noi l-am trăit.” Am continuat în sensul acesta, cu exemple concrete, chiar cu unele trimiteri anecdotice sau de culoare, arătând apoi că libertatea este mai întâi spirituală înainte de a fi politică... Am terminat după 20 de minute. După aplauzele de rigoare, m-am întors pe scaunul meu. A venit o întrebare la care am răspuns (una destul de comună), după care s-a ridicat un domn trecut de 60 de ani, mic de stat, adus de spate, îmbrăcat elegant, care părea că strigă şi mă acuză îndreptând arătătorul înspre mine. Traducătoarea îmi şoptea: „Şi l-aţi omorât, în mod barbar, pe Ceauşescu...”.

După ce furiosul domn s-a aşezat la loc, am spus foarte calm: „Ştiu că sunt mulţi jurişti în sală. Ei vor înţelege mai bine următorul lucru: Ceauşescu a fost rugat, în repetate rânduri, să abolească pedeapsa cu moartea. Ultima dată, în noiembrie trecut. S-a dovedit inflexibil. Aşa încât a fost condamnat după propriul său Cod penal...”. În timp ce rosteam apăsat ultimele cuvinte, au izbucnit aplauze.

Se făcuse ora 13, luându-se pauză, astfel încât invitaţii şi mare parte dintre auditori am mers la masă, care era un bufet suedez, într-unul dintre restaurantele hotelului. A doua zi după ce sosisem în Malta, coborând pentru micul dejun şi intrând în restaurant – o sală la demisol –, am înclinat capul înspre cei doi sau trei chelneri, care, surprinşi, au răspuns la fel. Ceilalţi clienţi, în şorturi – era vreme de plajă –, unii cu copii, nu-i învredniceau cu nicio privire, absorbiţi să întindă pe jumătăţi de chiflă unt, gem sau margarină şi să soarbă din paharul cu suc de fructe ori din ceaşca de cafea. Mi-am dat seama în Malta că limbajul restaurantelor este unul universal şi că oriunde în lume funcţionează empatia dintre client şi chelner.

La acest capitol am avut şi ceva de învăţat. În săptămâna în care rămăsesem în Malta după sfârşitul seminarului, Anita, secretara AZAD, mi-a spus că părinţii ei ar dori să mă cunoască. Au apărut cu un Mercedes Station roşu în parcarea hotelului. Tatăl Anitei era un industriaş de 60 de ani, încă verde, îmbrăcat cu gust. Soţia sa era o femeie cu 15 ani mai tânără. Nu le mai ţin minte numele de familie; unul italienesc. Doamna a propus să mâncăm la „Hilton”. Soţul ei m-a întrebat direct: „Vrei să mănânci bine sau într-un mare hotel?”. Am ales prima variantă.

Am mers într-un restaurant cu câteva mese şi am mâncat admirabil. La a doua sticlă de vin, între feluri, tatăl Anitei mi-a explicat: „În marile hoteluri, accentul cade pe condiţiile de locuit, pe înlesnirile pe care le oferă, astfel încât restaurantul şi bucătăria rămân pe planul al doilea; mâncarea este bună, onorabilă, «internaţională», dar convenţională”.

Ca toţi oamenii pe care îi întâlnisem până atunci în Malta, părinţii Anitei erau foarte credincioşi; catolici îmbisericiţi. În casa lui Joseph Cassar, ziaristul care se întorsese din străinătate, văzusem, surprins, o icoană ortodoxă de toată frumuseţea. „Noi venerăm şi sfinţi bizantini – mi-a explicat –, întrucât Malta a avut şi o perioadă bizantină.” Fusesem în La Baia di San Paolo, golful în care eşuase corabia pe care se afla Apostolul Pavel în drum spre Roma, dar în fugă, împreună cu ceilalţi trei invitaţi. Tatăl Anitei mi-a dat prilejul să îl revăd, fără grabă, a doua zi, într-un amurg copleşitor.

Pe 8 aprilie au plecat invitaţii polonezi şi cel maghiar, iar a doua zi – o duminică – am mers cu Lou Bondi şi cu soţia sa pe cealaltă insulă, Gozo, cu maşina urcată pe vapor, prilej de-a pluti pe Mediterană o jumătate de ceas. Lou Bondi, născut în Gozo, mi-a povestit cum vara, când era foarte cald, familia lui se retrăgea într-o casă de vacanţă aflată la... doi kilometri de locuinţă. În Gozo, mi-a mai spus, se născuse şi preşedintele Maltei, Censu Tabone, care ne primise la reşedinţa sa privată. Am rămas surprins să aflu că avea 77 de ani şi că era un mare oftalmolog; predase câteva decenii la Universitatea din Malta, inclusiv în perioada când fusese deputat sau ministru. Omul acela distins şi natural fusese mobilizat ca medic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Avea să trăiască aproape o sută de ani.

Gozo era o insulă liniştită, cu mai puţini locuitori decât Malta şi cu mici terenuri cultivate, care-i dădeau un aer rustic. Existase proiectul unui pod, conceput de nişte ingineri japonezi, care să lege cele două insule, iar lumea a răsuflat liniştită când a fost abandonat. Catedrala în formă de cruce latină, cu ziduri exterioare de un alb spumos, veche de trei sute de ani, şi piaţa ei sugerau înrudiri cu Sicilia lui Lampedusa aflată la mai puţin de o sută de kilometri.

A doua zi am ieşit singur pentru prima oară de când eram în Malta. Din Sliema, de la hotelul „Dragonara”, prin suburbia Sf. Iulian, am ajuns în golful şi portul Marsaxlokk, pe care îl văzusem de mai multe ori din maşină, în treacăt. Acum puteam să-i privesc de aproape, în tihnă, bărcile vopsite în culori strălucind în lumina soarelui – era o zi cum sunt la noi cele de la începutul lui iunie –, bărci care există numai în Malta, tot aşa cum gondole nu există decât la Veneţia. Plină de culoare era şi piaţa de peşte din port, cu crabi, caracatiţe şi languste mustăcioase întinse pe tarabe. Pentru balcoanele închise ale unor clădiri cu un etaj nu aveam alt termen de comparaţie pe atunci decât sacnasiurile din vechea Constanţă sau din Brăila. Mai erau în portul Marsaxlokk cafenele şi cârciumioare cu mesele scoase afară, unde se găsea atât bere blondă, pregătită după reţete nemţeşti, cât şi neagră, preparată ca în Irlanda.

Cu o zi înainte să plec, am fost să mai văd o dată Catedrala Ordinului Sfântului Ioan, construită în secolul al XVI-lea şi considerată până în 1798 una dintre cele mai bogate biserici din lume. Atunci, insula a fost ocupată de armatele lui Napoleon, iar catedrala jefuită de podoabele şi odoarele de preţ. În acelaşi an părăseau pentru totdeauna Malta şi Cavalerii Ospitalieri. M-am dus în oratoriu să privesc tabloul lui Caravaggio Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, despre care se spune că ar fi fost semnat cu sângele său.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News