EXCLUSIV  ”Şi noaptea asta va trece". Dan Ciachir, dezvăluiri din Piatra-Craiului: Eram prăbușit

Cunoscusem în primăvară, în casa unei colege, un tânăr de vârsta mea, Călin, pe cale să termine Politehnica şi să devină inginer. Era un om care citea, îl interesa pictura, aveam despre ce vorbi, aşa încât ne-am împrietenit. La începutul lui august, m-a întrebat dacă aş merge la munte cu el şi cu un amic al său care absolvise Arhitectura. Am primit bucuros. A merge la munte însemna pentru mine o plimbare la Sinaia, la Cumpătul sau pe Furnica, ori una la Predeal, pe drumul lui Antonescu de lângă Cioplea, unde mareşalul avusese o vilă.

Călin mi-a spus că vom urca în Piatra-Craiului şi mi-a adus, cu o zi înainte de plecare, un rucsac din pânză groasă de culoare kaki, o cutie de aluminiu închisă etanş pentru alimente, asemănătoare cu casoletele în care se fierb seringi, şi o pereche de espadrile – cuvânt nou pentru mine –, adică de ghete cu tălpile striate adânc... În dimineaţa următoare m-am întâlnit cu el şi cu Tony, arhitectul, care purta plete şi barbă, în Gara de Nord, luând trenul până la Sinaia, unde primul meu gând a fost la plăcintele unei patiserii din centru şi la ciorba de burtă de la restaurantul „Parc”. Nu era însă vreme pentru aşa ceva. Am urcat cu telecabina până la Cota 1400, suindu-ne apoi în aceea de Vârful cu Dor. De acolo aveam să coborâm, pe celălalt versant al Bucegilor, în Ardeal.

Ritmul de mers era istovitor. Nişte urzici înalte cât un lan de grâu printre care am trecut mi-au înroşit pulpele şi genunchii (eram în pantaloni scurţi) cu usturimea lor. Seara am ajuns la Moeciu şi am tras la un ţăran, într-o odaie cu trei paturi de lemn acoperite cu cergi. Am fost trezit la cinci dimineaţa dintr-un somn adânc; trebuia să prindem autobuzul de Zărneşti. Din marginea Zărneştiului ne-a luat şoferul unui camion Molotov fără podea şi loitre. „Parcă am fi la safari”, striga arhitectul entuziasmat, în timp ce eu, cu picioarele proptite în nişte ţevi, cu dinţii încleştaţi, mă ţineam crispat de cabină, zdruncinat de hârtoape.

Camionul ne-a lăsat la cabana Plaiul Foii, lângă un râu pe malul căruia se înşirau corturi şi automobile. Ne-am aşezat să mâncăm. La sfârşit, Tony mi-a pansat cu hârtia cerată rămasă de la caramele băşicile sângerânde din călcâie. Din cabană şi din corturi ieşeau oameni cu ochii cârpiţi de somn să se spele în râu. Priveam spre piscul unui munte înalt, luminat de soarele dimineţii. „Pe vârful ăla o să ajungem noi”, mi-a spus Călin. Ne-am ridicat, am umplut cu apă bidoanele, ne-am luat rucsacurile în spate – al meu era cel mai uşor – şi am pornit. Chinuit de febră musculară, înaintam resemnat pe un drum umed, lutos, înclinat. Pe la amiază, când se sfârşiseră arborii, împrejur nemaifiind decât stânci, muşchi şi vegetaţie pitică, am dat să-mi ducă rucsacul, cu rândul, Călin şi Tony, iar de două ori am fost tras cu coarda. Aşa am ajuns la Căbăniţa ascunsă, un refugiu alpin de lemn ridicat în anii ’30, acoperit cu şiţă, cu două paturi cu perne şi pături.

Străbătuserăm două treimi din drum. Cabana Plaiul Foii se vedea ca din avion. Călin şi Tony mi-au arătat două capre negre ivite pe o stâncă. Eram prăbuşit. M-am întins pe unul dintre paturile refugiului, adormind în câteva secunde. Trezit după o oră, mi s-a explicat că urma să trecem prin locul cel mai greu şi mai periculos de pe traseul nostru – Lanţuri, unde păşeai pe nişte scoabe de fier înfipte în stâncă, ţinându-te de unul dintre lanţurile paralele cu verigi groase.

Pe creasta Pietrei-Craiului am ajuns înainte de asfinţit. Cabana Plaiul Foii abia se mai zărea. Sufla un vânt uşor, iar la o sută sau două sute de metri sub altitudinea la care ne aflam lâncezeau nişte nori alb-albaştri. În orice parte te-ai fi uitat, priveliştea era vastă, fascinantă, nesfârşită.

*

Frumoase, însorite, au fost şi primele două săptămâni din noiembrie 1975. Apoi vremea s-a stricat: au urmat câteva zile ploioase, cu vânt care umfla Dunărea; auzeam apa învolburată mugind. În zilele acelea am rebătut, la maşina de scris pe care mi-o dăduse secretarul primăriei, traducerile a două eseuri ale lui Ungaretti, Lumină rembrandtiană şi Durere rembrandtiană; aveau să apară peste un an în „Almanahul literar”. Pe reşoul pe care făceam cafele, de când vremea se răcise, fierbeam vin cu zahăr, scorţişoară şi piper. Într-o sâmbătă am mers cu colegul de geografie la o nuntă de ucraineni, într-un cort imens căptuşit cu covoare şi carpete. O nuntă fără lăutari, întrucât muzica o făceau mesenii. Mai întâi au început să cânte câteva femei, li s-au alăturat altele, corul sporind treptat cu vreo zece bărbaţi. Erau romanţe melodioase, unele sfâşietoare, precum Katerina i Andrei, o poveste tragică de dragoste... Un pescar de la masă mi-a spus că oamenii din sat mă simpatizau întrucât salutam pe toată lumea.

Înainte de 20 noiembrie, vremea s-a îndreptat, dar a rămas rece. O linişte deplină se lăsa după prânz sâmbăta şi duminica peste balta şi fluviul luminate de un soare galben, anemic. În câteva curţi, ultimele crizanteme, albe şi galbene, rezistaseră brumei. Satul se pregătea de hramul Bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, prăznuit pe stil vechi, pe 21 noiembrie. Am rămas uimit să aflu că sărbătoarea începea dimineaţa la biserică şi se termina seara, cu tombolă şi dans, la Căminul Cultural. Aşa ceva era de neînchipuit într-un sat de câmpie, însă la Crişan obiceiurile se păstrau. Avea să vină multă lume, din Letea, Caraorman, Mila 23...

Îmi propusesem să rămân în Deltă vreme de un an şcolar, însă deja aveam îndoieli că voi petrece iarna la Crişan. Alegerea instinctivă de la repartiţie fusese însă inspirată: izolarea, ruperea temporară de Bucureşti erau potrivite pentru reflecţii asupra viitorului. Poate că aveam să mă întorc acasă cu conştiinţa resem­nării, renunţând pentru totdeauna la năzuinţele sau veleităţile mele literare şi la o lume cu care aveam atingere de câţiva ani. Într-o ţară în care emulaţia dispăruse, lumea culturii mai păstra criteriul valorii adevărate – un câştig dobândit în anii ’60 – pe care „mica revoluţie culturală” îl zguduise, dar nu reuşise să-l clintească. O lume care funcţiona şi ca o bursă, cu consacrări, perimări, expirări şi chiar cu rare, spectaculoase reveniri. Citisem undeva că pentru un tânăr din Manchester sau Birmingham, o carieră sportivă era alternativa unei existenţe cenuşii şi comune. În România, calea către ieşirea din turmă era aceea a artei. Devenind scriitor, pictor sau muzician, erai asimilat unei caste în care se vorbea cu domnule în loc de tovarăşe şi nu se bătea cu pumnul în masă. Dacă o editură îţi respingea un roman esteticeşte reuşit, acesta apărea la altă editură, spre deosebire de o cerere de paşaport, care odată respinsă era, de cele mai multe ori, avizată negativ la nesfârşit. Vrând să publici într-o revistă, nu te întreba nimeni ce „origine socială” ai sau dacă eşti membru de partid. Numai un diletant sau un naiv se putea mângâia cu gândul că nu-l lasă comuniştii să... creeze.

*fragment din "Şi noaptea asta va trece", de Dan Ciachir

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News