EXCLUSIV  Şi noaptea asta va trece: Refugiați în România. „Li se repartizaseră apartamente şi garsoniere în blocuri din Drumul Taberei”

„Cei patru ani de facultate, sfârşiţi fără niciun regret, nu fuse­seră decât timp pierdut; aşa îmi apăreau retrospectiv. Perioada aceea coincisese, în universităţile româneşti, cu avântul structu­ra­lis­mului, un curent occidental marxizant, neopozitivist; un soi de matematizare a literaturii care îmi făcea greaţă. Crezusem că voi găsi la facultate profesori pe care să-i ascult cu interes şi plăcere, aşa cum îi ascultam în particular pe Alexandru Paleologu sau pe Ţuţea, însă dădusem peste „metodologi”.

Structuralismului i se potrivea ca turnată definiţia „cumplit meşteşug de tâmpenie” cu care botezase gramatica un personaj al lui Creangă. Un conferenţiar nestructuralist, eminescolog, ne vorbise un an întreg – preda Istoria literaturii române – numai despre Eminescu, însă monologul său era o peltea patetică, lacrimogenă. Abia în ultimul an de facultate am avut parte de un profesor autentic. Nu preda literatură; era lingvist. Îl chema Ion Coteanu. Membru al Acade­miei, nu afecta nicio morgă. Îmbrăcat simplu, corect, sosea la facultate la volanul unui Fiat 850, iar în pauze fuma în hol împre­ună cu studenţii. Întrebându-l odată ce părere are de articolele lui Noica despre rostirea româ­nească, mi-a răspuns că le găseşte foarte interesante, adăugând cu subînţeles: „Eu aş fi totuşi mai prudent”. Aşezat la catedră, Ion Coteanu spunea pe un ton firesc lucruri interesante: vorbea ca oamenii şi se întreba, de exemplu, cum e mai corect să zici: o halbă cu bere sau o halbă de bere?...

La începutul anului trei văzusem în semiobscuritatea coridoarelor facultăţii nişte tinere scunde, negricioase, necunoscute, îngândurate... Erau refugiate chiliene, care, neştiind româneşte, nu aveau ce face la cursuri şi stăteau mai mult pe culoare. Nu le-am mai întâlnit după Anul Nou 1974. În 1970 alegerile prezidenţiale din Chile aduseseră la putere un marxist, pe Salvador Allende, răsturnat de americani – se sinucisese sau fusese ucis – în 1973, la scurt timp după o vizită a lui Ceauşescu la Santiago. După înlocu­irea lui Allende cu generalul Pinochet, mulţi oameni cu vederi de stânga din Chile părăsiseră ţara.

România primise o mie de refu­giaţi chilieni cărora li se repartizaseră apartamente şi garsoniere în blocuri din Drumul Taberei

Fetele acelea care-şi rumegau inutili­tatea pe coridoarele Facultăţii de Filologie din Bucureşti ilustrau culorile sumbre ale exilului şi-mi rămăseseră, ca un avertisment, în memorie. Îmi aminteau de Gramenos, profesorul de matematică de la Şcoala elementară numărul 5 de pe Calea Victoriei, un om amar, trist, de 49 de ani, îmbrăcat mereu cu acelaşi sacou de culoarea muştarului, care locuia cu o mamă octogenară pe intrarea dintre Casa Oamenilor de Ştiinţă şi restaurantul „Mon Jardin”. Era unul dintre numeroşii comunişti greci refugiaţi în România cu generalul Marcos la sfârşitul războiului civil din ţara sa, în 1950. 

Memoria scosese la suprafaţă apoi o fotografie de pe când aveam 11-12 ani, făcută pe puntea unui vapor de pe ruta Brăila-Galaţi, unde apăream, cu basca îndesată pe cap, lângă un bărbat robust, de vreo 50 de ani, în trenci şi cu o pălărie cu borurile pleoştite, cu faţa brăzdată de riduri. Era Şveţ, basarabean deportat la Verhoiansk, lângă Cercul Polar, unde, dacă vărsai o cană de apă, lichidul îngheţa fără să mai ajungă pe pământ. Revenise în 1956 în România; era rudă cu un prieten al tatălui meu, Fiodor Mircea, avocat la Brăila, refugiat şi el din Ismail.

Tata mai avea la Brăila un prieten, pe părintele S., care povestea de fiecare dată când îl întâlneam despre norocul pe care îl avusese în 1940, după cedarea Basarabiei. Avea pe atunci 23 de ani şi slujea într-o comună din apropiere de Cahul. Ruşii nu respectaseră termenul de trei zile pentru retragerea administraţiei noastre, iar Radio România difuzase cu întârziere deliberată ultimatumul sovietic. Părintele S. auzise ştirea cedării Basarabiei la Radio Sofia, trezindu-i apoi din somn pe şeful postului de jandarmi şi pe primar, care îi spuseseră că are halucinaţii.

Fără să stea mult pe gânduri, îşi luase preoteasa, încărcase lucrurile într-o căruţă şi pornise înspre Prut. Tot părintele S. evoca următoarea întâmplare paradoxală: un şir de refugiaţi basarabeni se perindă prin faţa comisiei de triere prezidată de un maior sovietic care avea să le hotărască, individual, soarta: rămân în România sau sunt trimişi înapoi peste Prut. Fiecare caută să îşi justifice cu argumente convingătoare părăsirea Basarabiei. Vine rândul unui preot în vârstă, cu barbă albă, lungă.

– Dumneata, părinte, de ce-ai plecat din Chişinău? îl întreabă maiorul.

– Domnule maior, eu n-am plecat; am fugit.

– Şi de ce-ai fugit, părinte?

– De comunism.

– Aşaaa! Ai fugit?!... Atunci rămâi aici, în România! Noi nu avem nevoie de fugari.

În 1961, ’62, ’63, ’64, când mergeam cu tata şi cu maică-mea la Brăila, făceam şi o plimbare cu vaporul până la Galaţi şi înapoi. Părintele S. locuia pe strada Albinei, într-o casă-vagon cu flori şi verdeaţă în curte. Apăruse un cântec nou destinat copiilor – îl învă­ţa­sem şi eu la ora de muzică – Partid iubit, părinte bun, răspândit în toată ţara şi difuzat des la radio. Într-una din zile, câţiva elevi de clasa a treia sau a patra, ieşiţi de la şcoală, zărindu-l pe preot, se agăţa­seră cu mâinile de pulpanele reverendei sale, strigând în gura mare: „Părinte bun! Părinte bun!”.

Brăila de la începutul anilor ’60 avea străzi cu oţetari şi salcâmi pavate cu macadam, tramvaie diferite de cele din Bucureşti, vânzători de bragă şi sugiuc, ţigănci cu salbe la gât, îmbrăcate ca-n tablourile lui Grigorescu, care, cu ghiocul în mână, opreau trecătorii cu un „Hai, boierule, să-ţi ghicesc!”...

La mese, în casa preotului şi în aceea a avocatului, ca în toate casele de refugiaţi basarabeni, se evoca întruna trecutul, cu melancolie şi nostalgie. Inadaptabili ca nişte emigranţi, basarabenii nu erau ei înşişi decât în mediul lor. Oamenii aceia care fugiseră de ruşi, iar apoi tremu­raseră ani în şir să nu fie întorşi peste Prut, spuneau siliotca în loc de scrumbie, pregăteau blinele şi piroşki, fermentau cvas acidulat în sticle, fredonau romanţe ruseşti şi îşi ziceau unul altuia Saşa ori Vanea în loc de Sandule sau Ionele... „Vin americanii! Vine Fero­metalul!”, strigase entuziasmat un refugiat basarabean în 1950, după ce Statele Unite interveniseră în Războiul din Coreea, neştiind că îşi reprezenta America întocmai ca Esenin, pentru care New Yorkul era Mirgorodul de Fier.

Atmosfera de la Brăila am regăsit-o şi la Tulcea, unde tata fusese numit într-o vară preşedinte al unei comisii de bacalaureat, la inginerul Acmoja, care îşi salvase din refugiu argintăria – am mâncat la el îngheţată făcută în casă din cupe şi cu linguriţe de argint –, serviciul de masă Rosenthal de 12 persoane, ceştile din porţelan de Saxa, paharele de cristal, fructierele cu picior... Întrucât fiica sa dădea examenul de maturitate (aşa i se spunea pe atunci bacalaureatului), preşedintele şi membrii comisiei au făcut o plimbare cu un mic vapor, oprindu-se să ia o masă pescărească într-o rarişte de pe malul Dunării, trecând mai întâi prin Ceatalul de lângă Tulcea, unde se despart cele trei braţe ale fluviului, apoi de cabana de la Ilgani, construită pentru regele Carol al II-lea, pe urmă depăşind comuna Partizani şi Maliucul, oraşul din inima Deltei, ctitorie a regimului Dej, despre care ni se vorbise la şcoală...”, a scris Dan Ciachir în cartea sa „Şi noaptea asta va trece”.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News