Sociologul Alfred Bulai, despre profesorul Lazăr Vlăsceanu: M-a întrebat din senin. Eu eram intrigat, dar și dezorientat că nu mă așteptam la o astfel de întrebare

„Am fost primul asistent al lui Lazăr Vlăsceanu. Vreme de zece ani i-am ținut seminarele, dar l-am cunoscut cu mult înainte. De fapt, înainte chiar de a-i fi student. Când eram în anul al doilea, încă nu îl avusesem profesor, am decis să fac un film documentar. El răspundea formal de studioul tv al universității. Răspundea e un fel de a spune, pentru că studioul aparținuse Institutului de Științe ale Educației care se desființase cu un an sau doi înainte, după scandalul cu Meditația transcendentală și ajunsese aparatura la catedra de pedagogie de la Universitate.  L-am căutat și am vorbit cu el ca să văd dacă pot să am acces la studio. Sincer, am fost dublu bulversat la această primă întâlnire. Nu îl văzusem până atunci. Profesorul Vlăsceanu era extrem de tânăr, noi nu prea aveam profesori tineri în facultate, dar mai ales părea un tip jovial și foarte cald, care expira parcă un alt aer decât cel al acelor vremuri și din acel spațiu. Se întorsese de câțiva ani din Anglia unde făcuse un doctorat în sociologie și cred că luase cu el în țară la venire o mare parte din aerul londonez. Al doilea șoc, la fel de mare, a fost dat de reacția lui. Mă așteptam să îmi spună să fac o cerere, să vadă dacă se poate aproba etc. Cum a reacționat el? Mi-a permis să merg și să fac ce vreau eu la studio, că am toată susținerea lui și m-a încurajat total. Să nu uităm că ne aflam în anul 1984! Mai târziu, la vreun an, știind că mă ocupam în facultate și de teatru, grupuri satirice și altele m-a întrebat de ce nu înregistrez piesele de teatru sau brigada acolo, la studio? Grupul satiric tocmai ce ne fusese interzis cu scandal la Comitetul Central al UTC.

Acesta era profesorul Lazăr Vlăsceanu, cel care în plin regim comunist era altfel, gândea cu o minte deschisă și mai ales întrezărea valoarea cuiva și asigura întotdeauna sprijinul lui necondiționat studenților. A făcut acest lucru toată viața sa și atunci, la începutul carierei lui, și mai târziu până la ieșirea sa din universitate. Indiscutabil a fost un model profesoral pentru mine și cred că la începuturi îl imitam adesea parcă încercând să respir și eu acel aer occidental pe care îl iradia. Am nenumărate amintiri cu el, așa cum știu foarte multe lucruri despre viața sa și dincolo de ceea ce mi-a povestit el.

Întâlnirea cu Lazăr Vlăsceanu,  m-a marcat pentru multe decenii în multe feluri, dar poate cel mai sensibil e cel care a avut în spate următoarea întâmplare. Participasem la o sesiune de comunicări științifice studențești și pe vremea aceea era obligatoriu să ai un profesor coordonator al lucrării. L-am ales atunci când m-am înscris pe profesorul Vlăsceanu, deși nu făcusem încă cursuri cu el, tocmai pentru că mă fascinase în prima mea discuție când i-am cerut respectiva aprobare. La sesiunea respectivă de comunicări el nu a participat, dar mersesem la el și îi dădusem referatul înainte.  După câteva săptămâni m-a căutat. Era într-o luni. M-a întrebat din senin, fără nicio introducere, cum îmi spune mama mie. Eu eram intrigat, dar și dezorientat că nu mă așteptam la o astfel de întrebare. I-am spus că mama mi-a spus mereu Puiu. Din acel moment, așa mi-a spus și el toată viața. Adică vreme de mai bine de 40 de ani.

Fibra sa profundă de tip țărănesc, cu moralitatea acea rurală care dă măsură oamenilor l-a făcut să se aproprie de mine. Cu alte cuvinte, ce îmi spunea el atât de profund? De azi îți spun și eu cum îți spune mama ta! E un marcator profund al proximității identitare. Eu și mama ta te tratăm la fel! Ce este uluitor, este faptul ca un profesor să se comporte așa chiar înainte de a începe colaborarea cu un student. Să aleagă să intre în universul și în lumea ta! Trebuie să știți că erau pe vremea acea destul de mulți profesori care foloseau formula: tovarășe student!

După această primă întrebare legată de nume a început discuția, la fel de brusc rugându-mă să nu mă supăr, că vrea să mă întrebe ceva, dar nu vrea să mă simt ciudat, nu vrea să mă deranjeze și așa mai departe. Cred că cinci minute m-a tot bătut la cap că vrea să mă întrebe ceva, dar vrea să îi promit înainte că nu mă supăr. Cred că de vreo zece ori mi-a spus asta. Deja mă cam speriasem că nu părea un lucru prea bun.

M-a întrebat în fine: ”Spune-mi Puiu tu ești evreu?” Am fost șocat, că nu mă gândisem la asta. De fapt, noi în facultate mult timp am crezut toți că el era evreu că părea parcă (în sensul forte bun al  lucrurilor, dar mai târziu am aflat că era băiatul unui țăran din Dâmbovița). I-am răspuns la întrebarea lui destul de rapid fără să mă gândesc. De fapt am spus: nu sunt, dar trebuie? Atunci el mi-a spus de ce m-a întrebat. Mi-a zis că nu citise referatul meu atunci când i l-am dat, dar că duminica de dinainte l-a citit și a vrut să mă întâlnească. ”Dragă Puiu te-am întrebat dacă ești evreu pentru că profesorul meu din Anglia cu care am făcut doctoratul gândește și are o minte exact ca a ta.” Vă dați seama că mi s-a întipărit în memorie acest episod și vă pot descrie și astăzi fiecare moment al acelei întâlniri. A încheiat discuția cu mine după ce m-a întrebat ce vreau să fac la licență și după ce îi spusesem că aveam deja vreo trei idei de licență puse deja pe hârtie. La final a terminat la fel de șocant: ”Dragă Puiu ești prost dacă nu faci licența cu mine!” Am făcut licența cu el, am făcut câțiva ani mai târziu doctoratul cu el, i-am ținut seminarele zece ani până am plecat de la Universitatea București. Uluitor de rar puteți găsi profesori care să fie atât de deschiși față de un student și mai ales să aleagă să investească în cineva înainte de orice.

Este greu să găsești un model profesoral mai puternic decât acesta. Intuiția și flerul pedagogic erau inegalabile în cazul lui, deschiderea față de un student care nu era decât un copil oarecare, apropierea pe care o construia de la înălțimea sa profesorală sunt greu de egalat și nu pot spune că am fost capabil să mă ridic la rândul meu la un astfel de nivel. În primii ani ai colaborării cu el bănuiesc că îi spuneam multe prostii, dar niciodată nu mi-a atras atenția altfel decât părintește și o făcea de fiecare dată cu senzația că el e cel care își cere scuze că te contrazice. Numai marii profesori pot face acest lucru! Avea o experiență extraordinară, dar mai ales un simți al omului cu totul special care-l făcea să își dea seama de potențialul, sau lipsa de potențial a oricui.

Lazăr Vlăsceanu m-a marcat nu doar profesional, ci și uman. Uman și profesional am fost mereu alături de el în toate proiectele lui și de fiecare dată, deși eram la începutul carierei, el avea grijă să mă trateze mereu ca un partener. Prima mare experiență, referențială pentru mine,  am avut-o la Dicționarul de Sociologie unde am avut o înțelegere cu el să citesc absolut tot și să îi propun corecturi, dacă eu cred că este nevoie. Câtă încredere!!!? Eram cel mai tânăr din echipă. De fapt, singurul din colectiv intrat în învățământul universitar după 1989! Atunci, cu ocazia primului Dicționar de Sociologie am descoperit la el o capacitate intelectuală pe care nu am mai întâlnit-o niciodată la nimeni. Lucram împreună de multe ori la redactarea termenilor din dicționar și asistam mereu cu stupefacție cum pe paginile dactilografiate, el făcea zeci de corecturi, cu acolade, cu ștersături, cu schimbări de cuvinte și totul de la prima citire! Apoi, când citeai textul acesta devenea extrem de clar și perfect academic. A lucrat cred cam așa la fiecare termen al dicționarului.

Sunt multe lucruri pe care le pot spune despre Lazăr Vlăsceanu și este greu să mă opresc doar la câteva. Avea un simț extraordinar al umorului, o minte extrem de ascuțită, era o adevărată enciclopedie, era o fire deschisă și jovială, un profesor care nu s-a îmbătat de putere, deși a avut mult timp poziții formale sau informale care l-ar fi îndreptățit cu supra măsură să facă asta. Nu întâmplător după 1990 a fost unanim apreciat de studenți și așa a și ajuns în conducerea universității.

Sunt multe lucruri pe care le-am trăit cu Lazăr Vlăsceanu, unele lucruri publice altele private, cândva poate va fi un timp de povestit pentru toate. Nu îmi e greu să spun multele mele povești cu el pentru că nu am niciun moment nevoie să mi le reamintesc. De peste 35 de ani de când sunt profesor am povestit nenumărate lucruri studenților mei, despre lumea extraordinară a universității din timpul studenției mele. Mulți din studenții mei, care sunt de 25 de ani din SNSPA,  au știut de la mine poveștile cu Lazăr Vlăsceanu fără să-l cunoască vreodată. Câțiva din actualii sau foștii mei studenți mi-au scris șocați aseară când s-a aflat știrea tristă că a murit profesorul Vlăsceanu fiind marcați de știrea cumplită. Toți știu foarte multe povești despre el, dar niciunul nu l-a cunoscut vreodată.

Îmi doresc ca în memoria socială, sociologii tineri de azi să păstreze mereu în minte pe omul și profesorul Lazăr Vlăsceanu. O mare parte a sociologilor de azi au avut o conexiune într-o formă sau alta cu maestrul. O comunitate de cunoaștere ajunge cu adevărat mare doar atunci când dincolo de instituții ea are memoria întemeieri. Renașterea sociologiei românești de după 1990 se leagă ombilical de profesorul Lazăr Vlăsceanu”, a povestit Alfred Bulai.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News