EXCLUSIV  Spovedania unei (ne)credincioase. Mănăstirea Caraiman, colțul meu de rai din România

Cred în Dumnezeu, în Fecioara Maria, în Iisus Hristos și mai cred în vorba unui om care mi-a spus că ”Dumnezeu e-n mintea și-n sufletul fiecăruia dintre noi”. Cred, pe scurt, în ceva de neatins. Cred doar eu, în sinea mea, fără să simt nevoie s-o arăt tuturor, zi de zi. 

Și mai cred într-un loc, singurul în care cred. Poate voi crede până la proba contrarie, deși sper să nu existe. Este colțul meu de rai, singurul loc în care merg cu drag, unde simt că nu există ceilalți oameni, este locul în care merg mereu când am drum spre munte, fără excepție.

Este Mănăstirea Caraiman. L-am cunoscut și pe părintele Gherontie Puiu. Am avut acest noroc. Părintele a ridicat Mănăstirea Caraiman în jurul unui brad cu șase ramuri. Este locul sfânt pe care i l-a indicat chiar Fecioara Maria. Părintele a trăit până când Mănăstirea Caraiman a fost finalizată. Odată ce micul colț de rai a fost gata, preotul Gherontie Puiu s-a stins din viață. A lăsat în urma lui un loc cald, care-i primește cu dragoste și căldură chiar și pe cei mai necredincioși după tipologia celor prea credincioși.

Citește și: Părintele Gherontie Puiu a murit. Povestea vieții sale miraculoase și a mănăstirii ctitorite într-un loc unic

Este un loc unde nu auzi gălăgie. Se află la poalele Munților Bucegi. Muntele se înalță mândru în spatele Mănăstirii Caraiman, de parcă ar proteja-o de tot ce-i mai rău în țară, în lume.

Aici nu ajunge nimic urât, nimic rău, doar aerul proaspăt de munte, soarele cald și oamenii care chiar își doresc s-o facă. Nu vin că ”așa trebuie”, nu vin ca să bârfească, să-i dea bani preotului, să se uite unii la alții și să-și spună că nu sunt îndeajuns de credincioși.

Locul cald de la poalele Masivului Caraiman

Și oricât mi-aș mai dori lucruri materiale în viață, la bradul cu șase ramuri unde cândva părintele Puiu m-a trimis să mă rog, nu pot să cer nimic din toate astea. Nu pot să cer nimic! Uit totul când ajung în locul care parcă mă încălzește de fiecare dată. O dată, chiar am întrebat dacă a ieșit soarele cât am fost acolo. Nu ieșise, dar eu l-am simțit. Aceasta este senzația. Dacă cineva mi-ar spune asta, aș râde, mi s-ar părea absurd. Îmi pare absurd și când o scriu eu, dar e ceea ce am simțit. Și eu nu prea simt. 

Poate că fiecare dintre noi are acel colț de rai în care crede, dar eu le recomand celor ca mine, care merg sau trec prin Bușteni să urce până la Mănăstirea Caraiman. 

Ultima oară când am fost, un preot bătrân, a cărui înțelepciune i se citea  în ochii blânzi a adus un copil de vreo șase ani la unul dintre poneii mănăstirii. I-a dat încrederea copilului să se apropie de ponei și să-l mângâie. Eu nu cred în preoți. În bunătatea lui am crezut. Nu știu cine este. Doar mi-a oprit timpul în loc. 

Această postare trebuia să fie una despre călătorii, locuri de vizitat, vacanțe. Nu a putut fi doar atât.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News