• Starea educației din România, în viziunea rectorului SNSPA

„Când te afli în fața unei probleme complicate, nu trebuie să ai în minte, în primul rând, soluția, ci metoda, respectiv modul în care ajungi la soluție. Ca profesor, evident că apreciez acest mod de lucru, riguros, care se bazează pe evidențe, pe date, pe analize comparative, pe rezultate predictibile. Politicienii, de regulă, nu îmbrățișează această metodă. Ei vor soluții azi, pentru că mâine electoratul votează. Dar unele probleme nu au cum să fie corectate într-un interval scurt de timp, ci necesită rigoare și colaborare interinstituțională permanentă, nu dispute politice.

Știm ce vrem de la educație?

Toți vrem o educație mai bună. Aproape toți avem ceva de comentat pe marginea școlii de azi. Unii (mai ales politicienii, în campaniile electorale) au și propuneri de „reformă“ a sistemului de educație din România. Puține dintre acestea sunt corecte. Și mai puține sunt implementate.

Între timp, până când oamenii mari deliberează cum să reformeze educația:

0,5% dintre copiii cuprinși între 6 și 10 ani, vârstă corespunzătoare ciclului primar, nu frecventează cursurile școlare. Ce fac acești copii (aproximativ 1.000 în fiecare an școlar) care nu merg la școală? Statul nu știe și nici măcar nu se află în dialog cu familiile lor, pentru a preveni acest eșec educațional, iremediabil pentru acel minor;

16% dintre cei care împlinesc 18 ani nu reușesc să parcurgă zece clase, deși ele sunt obligatorii. Unde sunt acești adolescenți care, pe de o parte, au părăsit colectivitățile școlare înainte de vreme, dar, pe de altă parte, nu au o minimă calificare pentru a se angaja? Nici acest lucru nu-l cunoaștem, pentru că institutele de cercetare specializate fie au fost desființate (vezi cazul Institutului de Științe ale Educației), fie sunt subfinanțate, deci incapabile să deruleze un astfel de studiu;

Bacalaureatul a devenit mai mult un ritual, însoțit de scandaluri mediatice și dispute politice, decât un examen de ma­­turitate intelectuală, la care absolvenții de 18-19 ani să se raporteze cu speranță și mândrie;

Învățământul superior este o opțiune din ce în ce mai puțin atractivă, dacă ne raportăm la faptul că astăzi statul fi­nanțează universități și programe de studii unde concurența este și de sub 0,5 candidați pe un loc;

Cât despre dialogul „școală – familie“ sau „școală – societate/industrie“, nici nu mai are rost să discutăm; sunt sporadice și puternic distorsionate de politizarea educației.

Investițiile strategice din educație lipsesc – și rog să NU calculăm aici banii cheltuiți pentru pereți, termopane, borduri, toalete, garduri, ci NUMAI pe cele care se referă la conținuturile educaționale și dezvoltarea armonioasă a copiilor (manuale, platforme și instrumente digitale, formarea cadrelor didactice, consiliere, parcurs educațional individualizat, cluburi sportive etc.) și care reprezintă sub 0,03% din PIB. Da, ați citit corect, 0,03% din PIB! Ca să dau un exemplu concret, România alocă anual pentru manuale aproximativ 85 de milioane de lei, adică 0,008034% din PIB, respectiv 0,2207% din total buget alocat educației. Cum sunt utilizate celelalte sume? Aproximativ 85% din bugetul educației acoperă salariile (printre cele mai mici din Europa), iar restul, cheltuieli materiale, transport, burse, infrastructură… și cam asta este tot.

De ce ne aflăm în această situație?

Răspunsul este simplu: pentru că nu știm ce vrem de la educație. Și, mulți ani, nici nu ne-am propus să răspundem în mod real la această întrebare, care, inevitabil, este condiționată de existența unui proiect de țară clar, coerent și fără culoare politică.

Dar, pentru a înțelege mai bine cum educația este puternic ancorată în societate, iar performanțele sale depind de buna funcționare a unei rețele instituționale, care depășește cu mult perimetrul școlii, voi apela la elemente de teorie și de istorie a educației. În acest mod, voi încerca să demonstrez că o bună educație nu poate fi numai atributul profesorului, directorului, inspectorului școlar, membrului de sindicat, ministrului sau șefului de partid politic, ci rezultatul unui proiect de țară, asumat pe termen lung, care nu are nume asociat unui politician/ministru, ci are un nume care reflectă năzuințele naționale, iar acest nume poate fi, dacă vreți, inclusiv „România Educată“.

Secolul al XX-lea definește educația tot în raport cu statul. Cele două războaie mondiale și divizarea ideologică de după 1945 au modelat educația în mod corespunzător. Să nu uităm că în timp ce în statele capitaliste educația promova gândirea critică (pilonul unu), de cealaltă parte a graniței ideologice asistăm la „re­­voluții culturale“ sau la „desăvârșirea omului nou“. În mare măsură, universitățile au astăzi forma pe care competițiile științifice și economice, care au însoțit competiția ideologică, le-a oferit-o în a doua parte a secolului trecut. Dezghețul politic global de după 1989, un fel de primăvară a globalizării, a relaxat presiunea politică asupra educației, dar a adus confuzie în anumite state și oportunități în altele. De exemplu, după anii ’90, multe state asiatice, inclusiv China, au înțeles că noua competiție globală, care nu va întârzia să apară, va fi una preponderent tehnologică, motiv pentru care au investit masiv în această direcție, în timp ce în multe alte state asistăm la o retragere a statului din problematica educației, delegată la nivel local, atât în materie de responsabilități, dar și în materie de finanțare. Rezultatele, după 30 de ani, le citim în testele PISA sau în ranking-urile globale universitare.”

VEZI ARTICOLUL COMPLET AICI. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News