Știai că Mihai Eminescu a fost sufleur și figurant la teatru pe când avea doar 14 ani? Află detalii neștiute din adolescența poetului din articolul document marca DC News

Da, marele poet român Mihai Eminescu avea, se pare, și veleități în ale actoriei. Încă din adolescență era pasionat de tot ce înseamnă artă și spectacol. Așa a ajuns să fie angajat pe post de sufleur în trupa de teatru a celebrei Fanny Tardini.

Cine a fost Fanny Tardini

Fanny Tardini (1823–1908), cu precizarea că în multe scrieri încă mai apare ca "Fani", a fost o renumită actriță română de origine franceză, considerată una dintre marile personalități ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea. Născută în Italia într-o familie de artiști, Fanny Tardini s-a stabilit în România, unde a avut o carieră remarcabilă pe scena teatrală. A pus în scenă mai multe drame şi melodrame, remarcându-se în piese ca “Maria Tudor”, “Două orfeline”, “Căderea oraşului Missolonghi” și “Cerşetorii în haine negre”. Puțini știu că Fanny Tardini a jucat și în comediile lui Vasile Alecsandri.

A debutat pe scena Teatrului Național din Iași, unde talentul și carisma ei au atras rapid atenția publicului și a criticilor. Fanny Tardini a excelat într-o gamă largă de roluri, de la comedii la drame, demonstrând versatilitate și profunzime artistică. A fost nu doar o actriță de succes, ci și un mentor pentru generațiile următoare de actori, contribuind semnificativ la dezvoltarea teatrului românesc. În semn de recunoaștere a contribuțiilor sale, Teatrul Național din Galați a fost redenumit în cinstea ei, devenind Teatrul Dramatic "Fanny Tardini".

Cum și-a făcut propria trupă de teatru

Fanny și-a petrecut copilăria și cea mai mare parte a vieții în Galați. A debutat ca artistă în 1850 în trupa lui Costache Caragiale unde a jucat alături de marele actor Mihail Pascaly. În 1855, după desființarea companiei lui C. Caragiale, tânăra a început să joace în provincie. Deținea o autorizație pentru exercitarea profesiunii de actor ambulant încă din 1852, așa că, împreună cu frații Ion și Alexandru Vlădicescu (cu cel din urmă s-a și căsătorit), a fondat în 1859 o trupă de actori cu care a început un lung și glorios șir de turnee prin țară.

În perioada 1864-1865, actorii coordonați de Fanny și frații Vlădicescu au susținut mai multe turnee în țară, în special în Bucovina și Ardeal, iar spectacolele lor atrăgeau în special elevii și studenții. S-a aflat printre tinerii entuziaști din public, într-una din zile, și junele Mihai Eminescu. Avea 14 ani și, încă de atunci, era pasionat de artele teatrale și de tot ce înseamna scenă și reprezentații artistice. "I se părea că teatrul e libertate. În timpul reprezentațiilor, „era doar ochi și urechi. Nemișcat, cu privirea îndreptată spre actori, nu aplauda, nu vorbea, ci absorbea fiecare cuvânt și melodie“, își amintea Theodor Stefanelli în lucrarea sa - "Amintiri despre Eminescu".

Nu a durat mult și Eminescu s-a alăturat trupei Tardini ca sufleur și figurant, ulterior fiind cooptat în compania lui Mihail Pascaly și apoi în cea a lui Iorgu Caragiale, cu care a călătorit prin țară. Până și ultimii ani de viață ai poetului sunt strâns legați de numele trupei Tardini, când, aflat în dificultate din cauza bolii și a lipsei de bani, a fost sprijinit de Fanny printr-o reprezentație caritabilă organizată pe 15 decembrie 1877 în orașul Botoșani.

Mărturia lui Prenta. "Bravo, micuţule, să trăieşti! Dacă nu erai tu în cuşcă..."

I. Prenta, sufleur pensionar la Teatrul Național, mărturisea într-o scrisoare trimisă în anul 1928 ziarului Dimineața, după cum ne reamintește revista-magazin Portal Măiastra:

“Ca admirator al marelui şi nefericitului meu dascăl care a fost M. Eminescu, pe când eram în iarna şi primăvara anului 1887-1888 sufleur in trupa răposatei Fanny Tardini-Vlădicescu, iar poetul era bolnav, în căutarea surorii sale din Botoşani, venea în fiecare zi cu soare să şadă pe o bancă dinaintea Hotelului Moldavia, vis-a-vis de casa Popovici, unde era teatrul şi unde făceam repetiţiile zilnic.

Am şoptit într-o reprezentaţie, în beneficiul nefericitului, două din cele mai frumoase bucăţi ale lui: “Doina” şi “Epigonii”, zise cum numai ea ştia să zică, de directoarea trupei, Fanny Tardini.

Când a intrat în scenă, singură în faţa sălii care gemea de lume, s-a emoţionat. Lacrimi, adevărate perle, îi şiroiau pe faţă, şi sta mută în faţa mea. Ca o adevărată “cârtiţă neobosită”, am început să şoptesc:

“De la Nistru pân’la Tisa

Tot românul plânsu-mi-sa”

După delirul stârnit în sala teatrului, cortina s-a lăsat şi bătrâna doamnă Fanny Tardini-Vlădicescu m-a luat în braţe şi m-a sărutat, scoţând un pachet de tutun de 1 leu, înfăşurat în hârtie galbenă şi mi l-a dat, spunându-mi:

– Bravo, micuţule, să trăieşti! Dacă nu erai tu în cuşcă, nu puteam să rostesc o vorbă pe scenă. Dar tu, în iubirea cea nemărginită ce ai pentru poet, ştiind pe din afară toată cartea din care trebuia să şopteşti, m-ai electrizat cu ochii şi m-ai încurajat, sugerându-mi datoria. Meriţi să fumezi tutunul pe care l-ai câştigat astă seară de la mine.

Era trecerea examenului meu de soufleur în faţa unei artiste mari şi de atunci am rămas cârtiţă neobosită. Şi acum, când sunt pensionarul Teatrului Naţional din Bucureşti, când după 46 de ani deschid modesta mea pungă ca să pun şi eu o cărămidă la monumentul ce i se înalţă poetului în iubitul lui oraş, în bătrânul Iaşi, leagănul mizeriilor ce a îndurat în viaţă, dar pe care l-a iubit ca pe o mamă, plâng de bucuria sărăciei mele, ofer o biată hârtie de 20 lei şi mă închin cu recunoştinţa elevului, marelui meu maestru şi bătrân dascăl care a fost M. Eminescu”, mărturisea Ion V. Prenta, potrivit relatărilor din revista Flacăra (ediția 1 din 1982)

Artista și-a încheiat cariera în 1900, când a urcat pe scena teatrului din Galați interpretând rolul său preferat din „O partidă de concina” de Vasile Alecsandri, într-un spectacol de rămas bun.

După moartea soțului, Fanny a rămas singură

Al. Vlădicescu (n.red. Vlădicescu, soțul lui Fanny) a murit în ianuarie 1903, dar, în ciuda nenumăratelor apeluri publice, văduva nu a beneficiat de niciun ajutor financiar din partea statului după tragedie. Fanny Tardini rămăsese singură pe lume. Prietenii și foștii colaboratori nu o mai căutau. Singurul ei prieten era acum un papagal cu care vorbea în fiecare zi.

S-a stins și ea 5 ani ani  mai târziu, în 1908.  "Cu Fanny Tardini s-a stins o generaţie de actori dramatici din ţara noastră…” - titra Gazeta Transilvaniei în aprilie 1908.

Și revista Viitorul, publicație de prestigiu la acea vreme, anunța moartea artistei printr-un articol memorial:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News