Artificiile de ieri seară au fulgerat cu luminile lor Palatul festivalului, dându-i o frumusețe de câteva clipe cenușiului bunker.
Pe terasa hotelului în care stau, alte lumini - ale flashurilor fotografilor care înregistrau un concurs menit să descopere viitoare modele printre tinerele din Provence. Mamele grijulii, însoțitoarele ambițioase ale copilelor, îmi aminteau de neliniștea Annei Magnani în Bellissima. Două secvențe numai bune să-mi întărească o convingere de care nu mă despart de câteva zile.
Băștinașii și-au recucerit Cannes-ul, după atâta izolare și restricții de tot felul. Retrăiesc bucuria libertății și nu știu ce mă face să cred că eventuala îngrijorare indusă de discursul președintelui Macron a avut efecte mai mult în rândurile noastre, ale străinilor, dornici să nu ne apuce vreo confinare pe aici.
Îmi închipui că dacă unii dintre cei care au invadat Cannes-ul cu cheful lor de viață au apucat să vadă filmele ultimelor zile nu au pus la inimă dezamăgirea. Ea este porția noastră, a criticilor, descumpăniți în fața unor pelicule incluse în competiție. Dacă am întocmi o ierarhie a suferințelor noastre cinefile, probabil că pe primul loc s-ar afla Kiril Serebreanikov, cu atât de așteptatul Febra lui Petrov. Am ieșit năuciți de bombardamentul acestei revărsări de imagini ale unei deconstrucții grotești, în care cu greu des cifrăm trimiteri la totalitarismul care a desfigurat existența oamenilor. Alcool, droguri, impulsuri violente, o rătăcire fără țintă pe fundal musical.
Greu să-l recunoaștem pe Serebreanikov cel din Discipolul și Leto, creații admirabile cu care a fost la Cannes în anii trecuți. Victimă a unui proces ignobil, condamnat la domiciliu, mai mult ca sigur că răzvrătitul artist mai degrabă și-a vărsat amarul, disperarea în acest film, dificil de controlat în condiții, totuși, de îngrădire a mișcărilor. Cine a avut ghinionul să nimerească la proiecția imediat următoare cu Titane al regizoarei Julia Ducournau a trecut dintr-un coșmar într-altul. Horror insuportabil, de-a dreptul dezgustător, despre o asasină în serie căreia, în copilărie, o operație pe creier i-a schimbat destinul. Autoarea mai are și insolența să-i destineze o maternitate animalică, produsul fiind un mic monstru.
Ne-am clătit puțin ochii, cum se spune, cu încă unul dintre acele filme așteptate, Bergman Island, al Miei Hansen Love. Pentru iubitorii necondiționați ai marelui creator suedez care și-a trăit o bună parte a existenței sale în insula de acum legendară, Faro, filmul venea cu o încărcătură emoțională aparte. Ne-am temut să nu reducă din bucuria reîntîlnirii cu un spațiu mitologic, să nu abuzeze de privilegiul instalării pe insulă la adăpostul unei ficțiuni despre o pereche de cineaști sosiți pentru a se inspira din aerul locului, având în cap o mică poveste de dragoste trăită la întâmplare. Filmul îi poate face să tresară pe cei care nu au avut prilejul să vadă admirabilele documentare despre viața lui Bergman la Faro sau nu au apucat să citească memoriile fiicei cineastului, Lyn Ullman.
Pentru cei care aveam amintirea imaginilor din amintitele filme sau ale cuvintelor lui Lyn, Bergman Island rămâne o mică poveste nu lipsită de culorile verii. În sfârșit, și o bucurie deplină, French Dispatch, al neîntrecutului jongler Wes Anderson, aflat și el în fruntea listei marilor victime ale pandemiei care ne- a amânat cu un an marea întâlnire. Iubitor de Cannes, cineastul a așteptat un an pentru a expedia această adevărată scrisoare de dragoste pe adresa celor care avem nostalgia cernelii și a hârtiei, nobilele materii ale presei scrise de altădată. Nimeni nu trebuie să se aștepte la vreo istorie realistă cu eroi vajnici, definiți ca personaje cu contururi recognoscibile. Nu, avem de a face cu o sarabandă de mici întâmplări în spatele căror ghicim jocurile fanteziei grațioase a lui Anderson, sarabandă în care s-a prins o uluitoare armată de actori, unii doar , cu câte o apariție sau două replici, de la Bill Murray la Benicio del Toro, de la Owen Wilson la Christoph Waltz. Filmat în Franța, tot acest bazar de semne, citate și fixații dragi cineastului include și o a doua scrisoare de dragoste, tandru-ironică, adresantul fiind chiar gazda. Locul acțiunii se numește Ennui-sur Blase, cafeneaua-vedetă poartă numele de San Blague, un personaj se numește Nesscaufier, aluzie la vestitu chef Escoffier. Tinerii specttori, fani ai lui Wes Anderson, nu au încotro. Musai să învețe franceza.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News