Studiu fundamental: de ce a eșuat România modernă, de ce sunt românii săraci

Autorii cărții ”Modernitatea românească”, Lazăr Vlăsceanu și Gabriel Hâncean, analizează parcursul României, din 1862, de când a devenit stat de sine stătător, până în prezent. Ipotezele  lansate de cei doi autori sunt susținute de studii riguroase, care folosesc indicatori din baze de date certificate de expertiza internațională de vârf. De exemplu, pentru a analiza performanța politică a societății românești, corelând-o cu dezvoltarea economică și socială, cei doi folosesc cel mai  extins sistem de date istorice accesibil- proiectul Polity- care urmărește instituțiile guvernării pentru mai mult de 160 de state ale lumii.

 Păcatul original, repetat în fiecare epocă istorică

Modernizarea societății românești în secolul XIX, s-a făcut după modelul occidental. Au fost copiate, în special după obținerea statalității, mai multe instituții europene. Modernizarea nu s-a produs, însă, la nivel de substanță, ci doar de formă. Elitele sunt responsabile pentru eșecul României. Și nu pentru că au fost incapabile, ci pentru că și-au urmărit propriile scopuri. Adică nu au fost interesate să investească în inovare, în dezvoltarea unor instituții democratice, în prosperitatea generală. Dimpotrivă, au urmărit câștiguri imediate și au încercat să mențină cetățenii într-o relație de dependență. La rândul său, dependența în care se află românii a contribuit la supraviețuirea ”elitelor  extractive”. Dacă elitele ar fi permis dezvoltarea gradului de autonomie al individului, ar fi fost de așteptat să se producă schimbări la nivel social care le-ar fi pus în pericol statutul dominant. 

 De ce a eșuat modelul european

Modelul european, importat după 1862 și, din nou, după 1990, funcționează doar dacă există un anumit profil al cetățeanului. Un om  care este dependent de autorități pe care nu le poate controla (Biserică, Stat) va apela la rețelele tradiționale pentru supraviețuire. Chiar dacă schimbi instituțiile, ”obiceiul pământului” face legea. Epoca interbelică, idealizată de unii, a fost una a democrației mimate, arată Vlăsceanu și Hâncean. Autoritarismul este o constantă a politicii românești. Regimurile care au condus țara s-au evidențiat negativ chiar și în raport cu alte țări din sudul Europei, iar după 1948, în raport cu alte țări comuniste. Lipsa de democrație pare a fi principala diferență față de țări care au avut mai mult succes, în condiții asemănătoare. După 1989, mimarea instituțiilor moderne a funcționat la fel ca în vremea lui Cuza. Importul de modele a eșuat din cauza profilului elitelor. Elitele nu și-ar fi putut păstra profilul extractiv (de spoliere a resurselor, în dauna  maselor), dacă funcționa efectiv controlul cetățenilor asupra autorităților.

România -grânarul Europei, un mit demolat

 Reformele introduse în mandatul lui Al. Ioan Cuza au valoarea unui mit fondator în cultura populară, dar și în unele abordări ale istoricilor. În realitate, introducerea unor instituții  moderne, de influență europeană, nu a fost urmată o schimbare de substanță la nivelul funcționării societății, constată Lazăr Vlăsceanu și Gabriel Hâncean. Reforma agrară i-a scos pe țărani din statutul de iobagi. Dar, pentru că aceștia erau lipsiți de mijloace, de instrucție  și de o cultură cetățenească minimale, nu au putut beneficia de avantajele împroprietăririi. Astfel,  după o perioadă scurtă, ei au ajuns  în situația de dependență pe care o aveau înainte de reforma agrară. Decalajul față de agricultura europeană s-a menținut. Mitul că am fi fost  grânarul Europei nu este susținut de cifrele statistice. După primul război mondial, a doua reformă agrară coincide cu o creștere a producției, dar mecanismul este unul de tip extensiv. Sporul de producție se datorează extinderii suprafețelor agricole și creșterii  forței de muncă, generată de evoluția demografică. Ca urmare, nivelul material sau capitalul social al țărănimii nu se modifică. Cel mai  mare grup din societate rămâne într-o situație de dependență, fără capacitatea de a înțelege și participa la viața  politică (analfabetismul variază între 44% în Transilvania și 60% în Basarabia).

Dezvoltarea industrială, inutilă în absența democrației

În ”epoca Ceaușescu”, investițiile făcute de statul comunist în industrie asigură o creștere a Produsului Intern Brut. Nivelul de viață se îmbunătățește, la început. Dreptul la opinie, dreptul de vot, alte drepturi cetățenești sunt anulate de regimul comunist, iar gradul de autonomie al individului tinde spre zero. Până și instituția maternității este dirijată de stat, fiind negat dreptul femeii de a decide în ceea ce privește nașterea. Mobilitatea socială și ocupațională sunt descurajate: Ceaușescu ”închide” orașele, pentru că industria nu mai reușește să absoarbă sporul de populație, iar zona de servicii nu corespunde profilului economic dorit de dictator. Decizii economice și politice aberante rămân nesancționate, și duc la dezastrul economic din anii 80. Captivi în universul local, neconectați nici măcar la evoluția din țările estice, românii ”încasează” un nou decalaj în dezvoltare. În anii 90, este exploatată moștenirea industrială ceaușistă. Rețelele se reajustează și se folosesc de capitalismul fără capitaliști pentru a ”extrage” beneficii din administrația publică sau din administarea întreprinderilor de stat. După 2000, în ciuda importului de modele din Uniunea Europeană, elitele promovează practici care să le asigure perpetuarea și ”rentele”, arată Vlăsceanu și Hâncean.  Aceasta este, de altfel, principala concluzie a studiului: elitele extractive sunt responsabile pentru performanța slabă a României, din 1862 până în prezent.

Prezentul: polarizare socială și sărăcirea clasei de mijloc

Societatea românească de astăzi se prezintă predominant ca o societate formată din salariați cu venituri medii reduse, din agricultori care se întrețin din munca în gospodării autarhice  și din persoane dependente economic, aflate în situații de asistență sau protecție socială, arată Vlăsceanu și Hâncean în ”Modernitatea românească”. Veniturile familiale  din activități independente sunt neglijabile ca pondere. Spiritul antreprenorial de amploare lipsește, iar politicile publice nu încurajează întreprinderea individuală sau educația de calitate. Din contră: antreprenorii sunt umiliți birocratic și exploatați de autoritățile de tip extractiv, iar calitatea  slabă a școlii este perpetuată sistematic.

În prezent, asistăm la o sărăcire fără precedent a celor ce au dobândit proprietăți, după 1990.  Clasa mijlocie se află în proces rapid de îmbătrânire, iar statul investește sume mici în educație, sănătate, administrație publică, sectoare ce concentrează majoritatea membrilor clasei mijlocii. Dacă în anii 1990 clasa mijlocie a fost principala profitoare a schimbării de regim, în perioada  următoare a pierdut constant din privilegii și acum se zbate într-o sărăcie relativă. De remarcat este apariția noului grup al corporatiștilor, adică al celor angajați în corporații multinaționale, și a pauperizării celorlalți. 

Această situație, arată Lazăr Vlăsceanu și  Gabriel Hâncean, are trei consecințe majore. În primul rând, sistemul politico-ecopnomic rentierist și corupt, asociat cu rețele de dependențe ale celor căzuți în sărăcie față de rentieri sau față de migranți externi, se perpetuează. Migrația externă scade calitatea forței de muncă și capitalul social intern. Pe de altă parte, nu există preocupări publice pentru aplicarea și consolidarea principiilor oportunităților și șanselor egale de viață, muncă și merit individual. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News