Elevii au fost evaluați pe baza acestor texte, având de rezolvat diverse cerințe. În subiectul al II-lea, elevii au scris o compunere de minim 150 de cuvinte, caracterizându-l pe Tic, un personaj din opera lui Constantin Chiriță.
Broșurile cu subiectele au avut 10 pagini, ultimele două fiind rezervate pentru rezolvarea cerințelor. Distribuirea broșurilor a avut loc la ora 9:00, iar proba s-a desfășurat până la ora 11:00, elevii cu nevoi speciale putând să continue până la ora 12:00.
Baremele pentru proba scrisă vor fi publicate de Ministerul Educației la ora 15:00. În total, peste 160.400 de absolvenți ai clasei a VIII-a au participat la sesiunea curentă a Evaluării Naționale.
Iată textele suport, potrivit EDUPEDU.
Textul 1
— Tombi dragă… începu el să se tânguie. Mi se pare că ne-am rătăcit prin pădure…
Și în clipa aceea prichindelul înțelese cât de rău și-ar fi făcut dacă ar fi gonit cățelul acasă cu tot dinadinsul.
Tombi simți neliniștea stăpânului și i se gudură viu la picioare și începu să-și frece botișorul umed si cald de nişte gambe reci. Înaintau încet printre copaci spre nord, și ciufuliciul izbuti să-şi mențină curajul până când umbrele copacilor prinseră a se lungi, iar desişul pădurii deveni mai întunecos. […]
Un fâlfâit greu și cald se apropia de ei și țipete sinistre ca niște bocete răsunară undeva aproape. O aripă moale lovi pieptul prichindelului și câinele, schelălăind, îi scăpă din brațe si o luă la goană aiurea.
Singur, fără niciun suflet bun alături, ciufuliciul, atât de vesel și de neastâmpărat altădată, închise ochii așteptând ceva rău, și parcă devenea de piatră, și parcă începea să înghete… Se răzvrăti cu ultimele puteri, cu ultimele dorinţe, cu ceea ce mai rămăsese cald şi lumină într-însul. Protejându-şi mersul speriat cu mâinile, făcu pas după pas, pas după pas… și deodată auzi, aproape, un scheunat prietenos și simți la glezne o răsuflare bună. Era o geană de lumină în aer, oare de unde? și Tombi îşi lipise botul de un loc bătătorit, cu iarbă scurtă, răvășită. Regăsise poteca!… Dar încotro s-o apuce? Unde era nordul?… În dreapta!… În stânga? [..]
Prichindelul avusese o licărire de luciditate în groaza lui. Amintindu-şi că muşchiul copacilor arată cam întotdeauna nordul, îşi învinsese spaima și pipăi cu mâinile scoarţa câtorva arbori. După ce simți pe alocuri, în vârful degetelor, porțiuni mătăsoase, reveni apoi pe cărarea în care păzea ca o santinelă Tombi cel iarăși curajos, si astfel ghici direcţia peșterii. […]
Mergeau încet nenorociții, Tombi în frunte, prichindelul în urma lui, ținându-i coada într-un gest prelung, nesfârşit, de mângâiere și recunoştinţă, amenințați de toate spaimele nopții, de toate duşmăniile pădurii, dar cu un mic bob de speranță în suflet… Un bobuleț care începu să se agite când ciufuliciul, multă vreme neciufulit de pieptenul fricii, zari, în depărtare, o tresărire luminoasă, și care explodă de-a binelea când auzi strigăte și nume cunoscute. Erau cireșarii! Fiecare își rostea numele. Oare când si unde dispăruseră spaima și groaza și gheaţa? Oare existaseră vreodată? Atras de jocul cireșarilor, începu și el să strige cât îl țineau puterile:
— Tic! Tic!
— Ursu! Ursu! se auzea de undeva de departe.
— Lucia! Dan! răsuna undeva în fata lui.
— Victor! Maria! Maria! Maria! […]
Un singur lucru ştia: lumina pe care-o văzuse tresărind și care creştea mereu era un foc. Parcă-i simţea si fumul în ochi. Acolo trebuia să ajungă. Strigându-şi din când în când numele, porni în goană, cu Tombi după el, spre lumină. Și deodată se trezi în fata focului! Vesel, curajos, ce mai: Tic! Bine i-ar fi prins curajul și veselia care-l cotropiseră definitiv, cu un ceas înainte, în pădure! Uitase totul prichindelul cârn si iarăși ciufulit. Sosirea lui nu fusese simțită. Dar el vedea spatele cuiva și vedea cum se reped vreascurile în vâlvătaie.
— Scuzaţi, vă rog. […] Aici a poposit expediţia cireşarilor?
lonel se întoarse uimit și speriat și năucit spre vocea nevăzută:
— Tic!
— În carne și oase! Ba chiar și cu Tombi lângă el!
— Cum ai ajuns aici, prăpăditule?… […]
— M-am luat după semnalul tău, după foc. Bravo!
— Mare isteţ mai eşti, îl alintă lonel. […]
— Aoleu, ce foame mi-e! Aş mânca și foc!… Dar ceilalți unde-s? N-au terminat joaca?
— Aoleu! se văită lonel la rândul lui. Am uitat să dau semnalul. Şi ei te caută. Am organizat o expediție în regulă ca să te găsim. Stai puţin
Îşi făcu mâinile pâlnie și începu să strige din toate puterile către toate direcţiile:
— luuuuu! lonel… luuuuu! lonell… luuuuu! lonel! luuuuu! lonel!
Din pădure i se răspunse cu chiote. Toţi știau că prichindelul se afla la foc, lângă lonel. […]
lonel îi oferi cârnului cu ochii numai neastâmpăr tot felul de bunătăți și-i povesti pe scurt, în timp ce ascultătorul înfuleca de zor, cum decursese prima zi a expeditiei. Tic dădea mereu din cap, dar nu uita să rupă în două tot ce ducea la gură și să-l blagoslovească astfel pe Tombi cu cel mai îmbelșugat ospăț din viața lui… meritat cu prisosință.
— Grozavă friptură, Tombișorule, nu?… Lasă, nu te mai preface modest! O meritam amândoi.
— Poate vrei un ceai cald? îl întrebă lonel.
— Mai întrebi? răspunse pustiul, uitându-se însă cu ochi de pisică spre niște pete albe.
Constantin Chiriţă, Cireșarii
Textul 2
Despre tatăl meu, Barbu Delavrancea, scriu multi[…]. Dar în fiinţa lui mai era o altă latură, puțin cunoscută de lumea care-l socotea, ironic, cu luciri sfredelitoare în privire. Era omul duios, cu lacrimi în ochii verzi când citea din poezia populară, din Eminescu, sau când asculta simfoniile lui Beethoven, era omul care iubea toate manifestările artei şi ale naturii, tainic legat de pământ, de copaci, de tot ce durează în scurgerea mileniilor.
La ţară, la nepoții de frate, se trezea înainte de răsăritul soarelui. Pleca, cu pasul lui ritmat si suplu, în grădină. Se aşeza la o masă sub un imens salcâm japonez, cu caietele în care scria ca un şcolar silitor. Îl învăluia tăcerea, îi încreţea părul roua. Când țâșneau primele raze ale soarelui se oprea, privea în jurul lui, sta pe gânduri, trezit ca dintr-un vis de Dik, setterul, de Năluca, foxterierul, sosiți într-o goană să se gudure pe lângă el. Dupa trei ceasuri de lucru se bucura să bea cafeaua cu lapte cu noi toţi, pe cerdacul umbrit de viță. […]
Mi-aduc aminte însă de altă pădure, a primei copilării, la Mănăstirea Agapia, cu brazi îndesați unii într-alţii ca într-o tapiserie medievală şi aroma de legende care cobora până la căsuţele noastre. Petreceam vacantele cu poetul Alexandru Vlahuţă şi cu cele două fetițe ale lui. În plimbările noastre prin pădure, tata o necăjea pe mama, care era fricoasă: „Auzi un foșnet?” […] Vlahuţă, mimând groaza, exclama: „O fi un lup, hai să fugim!”. Grupul de fetite se repezea pe potecă cu mama, în râsul major al tatii și cel în trepte și grav al poetului.
Era epoca farselor. Cei doi prieteni erau tineri, familiile adunate la masă în casa surorii lui Vlahuţă deveneau victime sigure ale glumelor celor doi. […]
Tot în Moldova, lângă Bacău, la tara, într-o casă bătrânească cu ziduri de cetate, îl văd pe tata într-o sală mare, frământând în covată aluatul de pâine. Părul lui creţ era numai cute din cauza căldurii, eu îi ștergeam fața cu o batistă, el, cu mânecile suflecate până sus, plesnea aluatul de se scutura podeaua. Pâinea făcută de el avea gustul vrăjit al poveştilor.
Cella Delavrancea, Portret
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
