Supradoză din dragoste. Cine a fost Hortensia, femeia fatală din cauza căreia un celebru scriitor român s-a sinucis cu morfină

Scriitorul și omul politic Alexandru Odobescu a trăit o poveste de dragoste pătimașă cu o femeie cu 30 de ani mai tânără decât el, care, din păcate, s-a sfârșit tragic. George Călinescu ne spune următoarele într-unul din studiile sale de specialitate: „Nimeni nu s-ar fi așteptat ca acest om surâzător să moară cum a murit. Devenise morfinoman din vina, se vede, a unui medic, s-ar zice parizian, care îi uşurase nişte nevralgii…

*portret Alexandru Odobescu, Wiki Commons

Orbit de iubirea pentru profesoara de geografie Hortensia Racoviță, divorțată de dramaturgul Alexandru Davila și văduvă a fostului șef de cabinet al lui Titu Maiorescu,  Alexandru Odobescu și-a pus capăt zilelor luând o supradoză de morfină. Scriitorul a murit pe 10 noiembrie 1895, la București.

Când a întâlnit-o pe Hortensia

În ultimii ani ai vieții sale, Alexandru Davila s-a îndrăgostit de o profesoară, Hortensia Keminger. Femeia era descendentă din baronul Keminger de Lippa și a fost elevă la Azilul Elena Doamna, unde l-a întâlnit pe Davila. Alexandru, cunoscut pentru drama sa istorică „Vlaicu Vodă“, provenea dintr-o familie cu o profundă educație patriotică, insuflată de mama sa, Ana Racoviță-Golescu, căreia i-a și dedicat opera amintită.

Căsătoria lui Davila cu Hortensia a avut loc în decembrie 1885, pe când ea avea doar 20 de ani. În cei trei ani de căsnicie, au avut doi copii, Dorel (Theodor) și Citta, care au fost foarte iubiți de Alexandru Odobescu. După divorțul lor în 1888, Hortensia s-a recăsătorit cu șeful de cabinet al lui Titu Maiorescu, D. Racoviță, care a decedat în 1891. Hortensia s-a trezit văduvă și a avut ocazia să-l întâlnească pe Alexandru Odobescu care i-a fost alături în totă această perioadă grea.

Hortensia Racoviță era o personalitate cunoscută în învățământul bucureștean. Predase ani la rând geografia la externatul nr. 2 de fete și a ocupat o perioadă și funcția de directoare a școlii. Era autoarea mai multor manuale publicate în 1888 și a Dicționarului geografic al județului Bacău, apărut în 1895 sub numele de Hortensia Racoviță.

Relația lui Alexandru Odobescu cu Hortensia era privită cu toleranță de către soția scriitorului, iar conform lui I. L. Caragiale, Odobescu chiar o ceruse pe Hortensia în căsătorie prin intermediul soției sale, Sașa. Aceasta era dispusă la orice sacrificiu pentru a-i oferi soțului său libertatea și fericirea alături de femeia pe care o iubea. Însă, conform relatării lui Caragiale, doamna Odobescu chiar a invitat-o pe mama Hortensiei din Bacău pentru a discuta despre această înțelegere, însă atât mama cât și fiica au refuzat, iar acest episod a dus la o despărțire inevitabilă.

Cum s-a sinucis cu morfină

În urma unei prime tentative de sinucidere din care a fost salvat de soția lui Sașa, care spera că gestul nu se va repeta, Alexandru Odobescu a scris o scrisoare către prietenul său, Anghel Demetrescu, în noaptea de 8 spre 9 noiembrie, apoi s-a sinucis luând din nou morfină. Miercuri seara, pe 8 noiembrie, Alexandru Odobescu a chemat acasă la reședința sa din Cuza Vodă doi medici. Problema este că fiecare a intrat pe câte o ușă diferită, astfel că nu au știut unul de celălalt. De la amândoi a cerut să i se facă injecții. Cum era de așteptat, o doză dublă a fost prea mult. Agonia a durat până vineri, 10 noiembrie, ora 14:00, când și-a dat și ultima suflare.

La înmormântare, Grigore Tocilescu a rostit un discurs în numele Academiei Române. Presa vremii, în unanimitate, a cerut pedepsirea femeii care l-a exploatat și l-a disprețuit pe Alexandru Odobescu în timpul vieții, iar ministrul Petre Poni a transferat-o pe profesoară la Botoșani. Se spune că femeia era foarte agresivă în scrisori, îl jignea și-l tulbura de fiecare dată. Îi spunea ba că-l iubește, ba că nu-l mai iubește... si astfel Alexandru Odobescu a fost într-un permanent chin. Apropiații scriitorului spun că doar el ar fi iubit-o nebunește, dar ea... nici pe departe. Drept dovadă că mai târziu, Hortensia s-a recăsătorit, pentru a treia oară, cu profesorul de geografie Gheorghe Buzoianu.

Presa de atunci relata că moartea omului politic Alexandru Odobescu "ar trebui să miște toată lumea literară":

Scrisoarea-testament care lămurește motivele gestului fatal

În vara anului 1894, Alexandru Odobescu a plecat pentru două săptămâni în Ardeal, călătorie în care a fost însoţit de profesoara de geografie Hortensia Racoviţă (fostă Davila), pentru care făcuse o pasiune bolnăvicioasă.

 Al. Tzigara-Samurcaş își amintea într-un articol publicat în Convorbiri literare la 100 de ani de la naşterea lui următoarele detalii:

„L-am văzut pentru ultima dată în toamna 1895, înainte de a mă reîntoarce în străinătate, încărcat de nepreţuitele-i sfaturi în vederea desăvârşirii studiilor sale preferate, către care el mă îndrumase. Se simţea strâmtorat în modesta căscioară din retrasa stradă Cuza Vodă din preajma Spiridoniei. Vitrourile şi mobilele, croite după indicaţiile lui pentru încăperi vaste din vremuri de belşug, se îngrămădeau în odăiţele îmbâcsite cu resturi din splendida-i bibliotecă de odinioară.

Deci obosit, palid, cu figura brăzdată de suferinţe ascunse, el mă reţinu ceasuri întregi, interesându-se de aproape de mişcarea artistică din străinătate, animându-se, ca în vremuri bune, în decursul convorbirii plină de preţioase învăţăminte pentru mine. Păstrez încă bine desluşită, desprinzându-se în toată demnitatea ei în cadrul modest al căsuţei sale, figura veneratului meu maestru, de care nu bănuiam că-mi luam ultimul rămas bun, după făurirea împreună a atâtor planuri de activitate viitoare“.

În loc de testament, de la Odobescu ne-a rămas următoarea scrisoare trimisă de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail și Gavril profesorului Anghel Demetrescu, prietenul său.

Bucureşti, 8 noiembrie 1895

Amice Anghele,

Fără să fiu om rău, nu ştiu cum s-a întâmplat de am avut mulţi, foarte mulţi vrăjmaşi şi detractori pe lumea aceasta. Puţini, din contră, au fost aceia care mi-au arătat întotdeauna o vădită simpatie. Printre aceştia ai fost şi dumneata. Poate chiar de aceea, împrejurări cu totul nechibzuite te-au făcut să ai asupra ultimilor ani ai vieţii mele – şi în mod cu totul indirect – o influenţă aşa de mare, aşa de hotărâtoare, încât o credinţă, ca şi superstiţioasă, mă îndeamnă astăzi, când ar trebui, după convenţiunile sociale, să-ţi urez veselie, a veni prin aceste rânduri să-ţi zic un rămas bun pe veşnicie.

Când, uneori, te vei mai gândi la mine, cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de mine ce-ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult puţinelor mele facultăţi intelectuale.

Mi s-a întîmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. 

Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele. De ce n-am judecat-o şi eu precum o judecaseşi dumneata? Aş mai fi trăit ani mulţi încă, lucrând cu folos pentru toţi.

Acum m-am dus! Arhanghelul Mihail cel răpitor de suflete a fost astăzi dânsa pentru mine. Să n-ai însă dumneata mustrare! Dar iar, să nu laşi ca dânsa să-şi bată joc de memoria mea, prin tot felul de murdare clevetiri, precum şi-a bătut joc de ultima parte a vieţii mele.

Odobescu A."

Ultimele două scrisori ale lui Odobescu sunt consemnate în 25 octombrie și 8 noiembrie 1895. Prima dintre ele a fost adresată lui Titu Maiorescu, în legătură cu un concurs organizat pentru tânărul arheolog Teohari Antonescu, programat să aibă loc pe 20 octombrie în acel an. Ultima scrisoare a fost practic un testament trimis prietenului său, Anghel Demetrescu, directorul liceului particular Sf. Gheorghe, și el scriitor și profesor la Sf. Sava, unul dintre cei mai instruiți dascăli bucureșteni, decedat în 1903 - potrivit însemnărilor lui Ioan Grecul și Dumitru Braharu în "Contribuţii biografice privitoare la sfârşitul tragic al lui Odobescu, Steaua, decembrie 1968", preluate și de Wikipedia.

Ce s-a ales de Hortensia

Pentru a justifica cumva gestul sinucigaș al lui Odobescu, Hortensia Keminger (fostă Davila, fostă Racoviță, fostă Buzoianu) scria în memoriile sale că scriitorul fusese presat să dea socoteala „totdeauna penibilă pentru el, a mânuirii fondurilor Societăţii de arheologie”. De aici și frământările care, spune ea, l-a fi împins la gestul necugetat.

După moartea lui Odobescu, Hortensia, care se recăsătorise cu profesorul Buzoianu, a fost transferată disciplinar la Botoşani şi până în 1919 nu se mai știu multe despre ea. Aflăm doar dintr-un anunț publicat la rubrica Decese a ziarului "Universul", ediția din mai 1916. că mama profesoarei a murit. Dintr-un studiu al lui George Călinescu, aflăm că al treilea soţ, G. Buzoianu, a murit în 15 mai 1906, astfel că Ortensia (prenumele nu mai era scris cu H) a rămas văduvă din nou și nu s-a mai recăsătorit niciodată până la moarte ei, în 1953, deci timp de 47 de ani.

O mai găsim amintită în „Anuarul Şcolii medii pentru fetiţe din Abrud“ pentru anul 1920 – 1921, unde figurează ca profesoară de geografie la clasele I-IV, cu opt ore, şi la şcoala medie de băieţi, cu 2 ore. Vârsta ei era acum de 57 ani.

Din 1923, apare ca directoare a Şcolii medii de fete din Abrud, unde predă istorie, română și geografie. Din Abrud, Ortensia Buzoianu s-a retras la Bucureşti, unde a murit pe 22 februarie 1953

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News