EXCLUSIV  Toate încep și se termină cu ”hai!”. Cât mi-aș dori să avem și noi timp să... stăm un pic, să stăm locului, să mai privim lumea

Cum se simte viața în lumea celor care mestecă prea repede? Uite fix așa:

Mi se pare că ne grăbim așa de mult! Și la mers și la vorbă și la stat împreună.... M-am văzut de curând, la masă, cu o bună prietenă cu care aș fi vrut să povestesc mai multe, să aflu ce-i stă pe inimă, să știu și eu ce mai e cu viața mea după ce aș fi ascultat ce e cu viața ei, s-o privesc mai mult, să-i admir machiajul, părul, rochița, să-i ascult ideile, să mă bucur de dicția-i perfectă. N-am apucat. Niciodată n-apuc. Am ieșit la un burger și-o cafea. L-a mâncat atât de repede și și-a terminat cafeaua în mai puțin de cinci minute încât m-am văzut nevoită să țin pasul cu ea la mestecat, la înghițit și la vorbit, așa că nici n-am avut când să schimbăm mai mult de o vorbă. Înfulecase totul ca-n gară, în câteva minute a fost gata. Ceașca îi era goală, goală ca și mine, după ce toată după-amiaza sperasem la mai mult și mai frumos.

De ce "Ieșim și noi să vorbim" nu e la fel ca "Ieșim la pizza"

Mi-e dor de o discuție din aia care nu se mai termină, de un privit în ochi de dincolo de masă, așa, ca-ntre prieteni buni și vechi. Credeam că dacă ne vedem nu ne va ajunge timpul să ni le spunem pe toate. Ca să descopăr că, de fapt, am ieșit "la o mușcă și-o dușcă" (cum zic ardelenii, chiar dacă din "dușca" noastră a rămas doar zaț, nu altceva). 

Și nu e singura. Toți fac la fel. "Ieșim, ieșim! Cum să nu! Abia aștept!" Și când ajungem mănâncă și beau pe grabă, se ridică și pleacă. Nu doar cu mine se întâmplă asta. M-am uitat în jur. La terase, în mall... E plin food-court-ul de zoriți care nu știu cum să-și termine mai repede pizza (de parcă ar mânca o înghețată la gura sobei), să se ridice și să-și vadă de altele. Prima dată am crezut că problema e la mine. Că plictisesc. Că nu e plăcere în revederea noastră, că mestec eu prea încet ori că-s vorbă lungă. Dar nu. E "boala" multora. E peste tot. Și tare nu cred că și alții, dacă nu aproape toți care mănâncă în oraș, plictisesc într-un hal fără de hal încât prietenii să fie nevoiți să înhațe tot din trei guri ca să plece mai repede de acolo. Dar da, mai nou se ia una bucată prieten și una bucată prăjitură, se termină din două îmbucături și se pleacă acasă.

"Hai, gata!" - motto-ul nostru-n viață?

Nu mai zic de trafic, de stat la cozi ori la casă în supermarket... până și câinii sunt plimbați pe fugă. Am o doamnă în cartier cu care mă sincronizez mai tot timpul la plimbat cățeii. Are un pug superb. Dolofan, mai încet la pas, poate și bătrânel. Îl grăbește, săracu', îl smucește, îl trage în urma ei ca pe un căruț de cumpărături. Nu-l lasă să stea mai mult de două secunde lângă un copac. Nici să se așeze când obosește. Îl ceartă când face asta, îl ceartă când face pasul prea mic, îl ceartă când nu întinde lesa perfect, în linie dreaptă și-i spune că e mototol. Unde s-o fi grăbind? De ce l-a mai scos la aer dacă nu-l lasă să se bucure de ce are în jur, să adulmece, să cerceteze și, din când în când, să mai stea un picuț la umbră și pur și simplu să privească oamenii, mașinile, păsările. "Hai că n-am timp! Hai mai repede! Hai odată! Mișcă-te! Hai că fac o oră cu tine! Hai, mamă, hai! Hai acasă! Hai gata!"

Toate încep cu "Hai!" Și se termină tot cu "Hai!" Ca și zilele multora dintre noi. Hai să terminăm serialul ăsta mai repede! Hai să punem și noi murăturile că după aia nu mai e timp! Hai să văruim și noi în vara asta! Hai la shopping să prindem reducerile alea! Hai la somn că mâine avem treabă! Hai să ne luăm și noi! Hai să facem și copilul ăla de care ziceai! Hai du-l pe ăla mic în parc că mă plânge de azi dimineață! Exagerat? Pe alocuri. Dar adevărul e acolo, înghesuit la mijloc, și stă bine, undeva la cald.

Ne grăbim spre nicăieri

Mă uit la câinele meu, când îl plimb, și-l văd cum se oprește uneori, pur și simplu. Stă în loc. Se-așează pe marginea drumului și privește. Atât. Chiar dacă mai vede doar cu un ochi. Cred că uneori se uită și-n gol. Privește lumea, ridică botul să-și ia mai mult aer din bătaia frunzelor, se uită câteodată și la cer (chiar și când nu trec avioane). Cât mi-aș dori să avem și noi timp să... stăm. Să stăm un pic, să stăm locului, să mai privim lumea nu doar din mers, să mai punem în așteptare un apel doar ca să-i dăm celuilalt ocazia să-și termine ideea (în loc să-i zicem "Scuză-mă, ține-ți vorba, trebuie să răspund!")... E atât de simplu să stai un pic doar ca să simți și să auzi, măcar pentru o secundă, tot ce n-ai simțit și n-ai auzit până acum.

Îmi plac clipurile de slow-living din online. Mă relaxează și mă fac să mă gândesc mai mult la tot ce am în jur, la toate de câte m-aș putea bucura și n-o fac, la oamenii de lângă mine, la momentele cu ei care nu țin o veșnicie, la amintirile mai dulci și prieteniile mai bogate care s-ar putea țese între noi dacă doar am vorbi mai mult, ne-am privi în ochi mai bine și ne-am ridica mai târziu de la masa din restaurant sau de la terasă.

Sincer? Mi-e teamă să mai ies pe undeva cu cineva. Știu din start că am să zic nimic și am să ascult nimic. Pentru că frappe-ul se bea într-o clipită, dintr-o sorbire cu paiul, cafeaua se lasă acolo uneori pe jumătate iar sandvișul dispare până să apuci să zici "Asta nu e tot! Stai să vezi..." Și tot visul frumos se termină în mai puțin de un sfert de ceas.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News