Tortura Floricăi Prevenda. Cum a ajuns de la șefă de promoție, la fabrica de confecții unde diminețile începeau la 5:00 la Apaca

Florica Prevenda este o artistă născută la Dor Mărunt. Exponent al generației sale, artista a expus de-a lungul timpului în galerii din New York, Londra și multe alte locuri din întreaga lume.

Iată o parte din dialogul dintre Florica Prevenda și Ionuț Vulpescu:

Florica Prevenda, artista care nu e de gașcă? „M-am luptat, am muncit, nu am făcut parte din găști!”

I.V.: Suferința, când ești mic, când ești copil, e mai puternică decât atunci când ești mai matur? 

F.P.: Când ești mic, îți trece repede, când ești mare, suferința e mai dură. Nu aș spune că am avut o viață foarte ușoară, pentru că m-am luptat pentru absolut tot ce mi s-a întâmplat. M-am luptat, am muncit, nu am făcut parte din găști. Am muncit realmente și am avut bucuria lucrului împlinit. Prin muncă! Dar, mă rog, poți să ai multe nedreptăți, se pot întâmpla oricând și să suferi, că uite, munca nu e apreciată, ci e alt tip de relații care... propulsează. 

I.V.: E un avantaj sau un dezavantaj să faci parte dintr-o gașcă?

F.P.: Din punctul de vedere al unora care nu mizează pe realizări profesionale, cred că e important, pentru că ei fac lucrul acesta pentru niște privilegii. Din punctul meu de vedere, și am acționat ca atare, tot timpul, e bine să îți vezi de treabă, să crezi în continuare în felul tău de a fi și de a acționa, nu să te pliezi pe ceea ce ți-ar fi de folos pentru moment. Am avut mereu niște principii și m-am bazat pe ele, nu pe a fi într-o gașcă. 

Deviza Floricăi Prevenda: „Să intri pe ușa din față, mereu!”

I.V.: Care ar fi cel mai important?

F.P.: Să muncești, să obții totul prin efort, și nu pe ușa din spate. Să intri pe ușa din față, mereu. Ce e drept, am multe dezavantaje. Ești pur și simplu izolat pentru că gândești așa, și incomodezi în clipa în care ești într-un context, pentru că foarte mulți gândesc diferit, și atunci incomodezi și te izolează, aș spune. Dar se poate trece peste asta, pentru că bucuriile profesionale, după o perioadă de muncă, sunt mari. Investești, efectiv, ai niște realizări profesionale. Este evident că de la o etapă la alta se vede saltul profesional, și problemele pe care le abordezi sunt altele, rezolvate altfel, ceea ce înseamnă că drumul tău se continuă. Ei, când vezi toate astea ai o bucurie pe care nu pot să o explic. Am avut de două-trei ori în viață o bucurie de la profesie care, nu știu, este ceva ideal! Am simțit că mi-am atins, de fapt, scopul, și acesta e cel mai important lucru pentru mine. 

I.V.: De două ori ați simțit asta. 

F.P.: Da!

Tortura Floricăi Prevenda, de la șefă de promoție a secției de Pictură, la fabrica de confecții și diminețile începute la 5:00 la Apaca

I.V.: Când anume?

F.P.: Odată eram pe vremea comunismului, când a fost foarte, foarte dur pentru mine. Terminasem șef de promoție pe țară și am vrut lucrul acesta ca să prind un post în București, să îmi fac profesia. Numai că se închiseseră orașele și nu se mai putea. Am fost repartizată, ca șef de promoție, la Călărași, la o fabrică de confecții, să fiu creatoare de modă. Or eu nu aveam treabă cu așa ceva și nici nu eram pregătită, eu făcusem pictură. Am fost la ministrul industriilor, industria ușoară, nu mai știu cum se numea atunci, și i-am spus: „pe diploma mea nu scrie că sunt specializată, eu vreau să fiu artistă, sunt un om care crede în profesie, vă rog măcar să îmi faceți o detașare la fabrica din București”. Și a fost de acord. În perioada aceea, deci, se lucra de luni până sâmbătă. Ai mei locuiau la Pipera, între timp se mutaseră din Bărăgan. Plecam de la 5 dimineața să ajung la 8 la Apaca. Era ceva groaznic pentru un artist, era tortura de pe lume. Cu toate acestea, duminica și în concedii eu nu plecam niciunde, stăteam să lucrez. Știu că am participat la concursul de bursă a Uniunii Artiștilor Plastici, unde aveau dreptul doar cei care au terminat în ultimii trei ani pe toată țara, și am luat bursa Uniunii Artiștilor Plastici, nici nu îmi imaginam. Eram în fabrică, la Apaca, și trecuse mult timp. Toată lumea știa, dar eu nu știam. Îmi era frică să dau telefon, și la un moment dat am dat. „Dar cum, ați luat bursa! Să treceți!” Atunci am avut o bucurie, dar asta raportat la suferința pe care o aveam la fabrică, pentru că mergeam acolo și terminam seara la cinci, ajungeam și la 7 acasă, și spuneam mamei: „Nu mai pot. Asta nu e viață, la ce să trăiesc în felul ăsta?” Zicea: „Lasă, că se va termina!” „Voi fi bătrână!” Și s-a terminat. 

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News