Traian Berbeceanu, confesiuni despre calvarul din arest

„Am fost dus sub escortă în arestul I.P.J. Alba. Eram şocat, fusesem de zeci de ori în acel loc ca anchetator, acum eram aruncat la beci ca inculpat! Erau şocaţi şi colegii poliţişti care asigurau paza arestaţilor, nu credeau nimic din acuzaţiile D.I.I.C.O.T.-ului şi aveau argumente serioase pentru aceasta! Argumente pe care ulterior mi le-au împărtăşit... În acea noapte, am fost băgat într-o celulă cu două paturi, împreună cu alt arestat, un băiat tânăr, cercetat parcă pentru furt. Nu îi cunosc numele, nici ce soartă a avut ulterior. L-am rugat încă de la intrarea în cameră, să încercăm să nu ne deranjăm unul pe celălalt. Citea mereu cărţi de rugăciuni şi spunea doar, că „Dumnezeu va face dreptate”! Celula era extrem de mică, spaţiul dintre cele două paturi nefiind mai mare de 40 cm. Lângă uşa metalică era o găleată de plastic, roşie, cu capac... mi s-a spus că aceea era <>. Camera era luminată permanent de un bec suficient de puternic încât să nu poţi să dormi, exact atât de slab cât să nu poţi să citeşti. Atmosfera rece şi umedă, apăsătoare, făcea ca încăperea să pară chiar mai mică decât era. Paturile din fier erau dotate cu nişte saltele jegoase, complet uzate, urât mirositoare. Aveam şi câte o pătură învechită, grea, aspră şi foarte murdară. Totul era insalubru, îţi venea să stai într-un picior, să nu atingi nimic din jur. Eram îmbrăcat în hainele în care fusesem <> de la domiciliu în acea dimineaţă, aşa că m-am întins pe patul ce îmi revenea şi m-am pus pe aşteptat.

Nu am închis ochii întreaga noapte

Nu am închis ochii întreaga noapte, mă gândeam la soţie şi copil, la părinţi şi prieteni, la echipă! Priveam tavanul murdar şi mă întrebam ce caut acolo, cum este posibil aşa ceva? Am fumat toată noaptea şi m-am gândit! Dimineaţa a venit foarte greu... Îmi amintesc că atunci când trebuia să fiu transportat la Bucureşti, la I.C.C.J., pentru a participa la şedinţa în care urma să se judece recursul formulat de mine împotriva arestării preventive, fusesem anunţat cu doar o zi înainte despre aceasta. Trebuia să plecăm în jurul orelor două noaptea, şedinţa urmând să înceapă dimineaţa, la orele nouă. Gândurile şi îngrijorarea nu m-au lăsat să mă odihnesc deloc, înaintea deplasării. Noaptea, pe la orele unu şi jumătate, uşa celulei s-a deschis cu zgomot puternic, unul dintre colegii care urmau să asigure escorta, anunţându-mă că sosise timpul. Atunci am aflat că pentru mine fusese <> duba specială de transport a deţinuţilor. Deşi nu am cerut explicaţii şi nu au avut vreo obiecţiune, colegii din escortă, jenaţi, mi-au explicat că acea decizie fusese luată de conducerea I.P.J. Alba, de comun acord cu D.I.I.C.O.T.-ul. Aflasem că anterior se purtaseră discuţii aprinse pe această temă, că atât colegii din Brigadă, cât şi cei de la S.A.S. se oferiseră voluntari pentru a mă transporta la Bucureşti, cu o maşină de serviciu normală, împreună cu escorta asigurată de Arestul Inspectoratului. Solicitările acestora au fost lovite de refuzul categoric al conducerii I.P.J.-ului, care ar fi replicat că D.I.I.C.O.T.-ul solicitase să fiu transportat <>”, a relatat Traian Berbeceanu, în fragmentul publicat pe pagina sa de Facebook.

Voiam doar să se termine odată!

„ Cușca era un compartiment metalic, amenajat în interiorul unei dube a cărei destinaţie constructivă era de transport de mărfuri. Era prevăzută cu uşă metalică, cu zăvoare exterioare, fără geamuri. În interior se aflau două băncuţe tari şi înguste, extrem de incomode. Era ultima noapte a lunii octombrie, afară fiind extrem de frig, temperatura coborând cu multe grade sub limita de îngheţ. Aceeaşi temperatură era şi în cuşcă! Voiau să mă umilească şi să mă chinuie, cât mai mult! Eram obosit, mă simţeam foarte rău, starea de sănătate fiindu-mi precară. Orele întregi petrecute în gerul din cuşcă mi-au introdus frigul în oase, tremurând din toate încheieturile. Frigul şi poziţia incomodă oferită de băncuţa pe care stăteam, mi-au provocat crampe musculare. Lipsa geamurilor îmi crea senzaţia stranie că nici măcar nu ştiam direcţia de deplasare, nu aveam cum să intuiesc eventualele frânări, ori să prevăd curbele, astfel că în foarte multe rânduri mi-am pierdut echilibrul, între pereţii metalici. Pe bună dreptate, <> îşi merita denumirea! Dimineaţa am ajuns în curtea I.C.C.J., aflându-mă într-o stare fizică şi psihică greu de descris. Eram aproape îngheţat, extrem de obosit, îmi era rău din cauza transportului în cuşca metalică, eram nemâncat şi nedormit de mai bine de 24 ore, nu băusem nici măcar o gură de apă... a urmat şedinţa de judecată care a durat ore întregi. Voiam doar să se termine odată!”, dezvăluie Traian Berbeceanu.

[citeste si]

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News