Trebuia să fie doliu național?

O parte a presei se arată revoltată că guvernul a declarat zi de doliu național după tragicul accident din  Muntenegru. Mai mult, se ridică în discuție cheltuielile pe care statul le-a făcut pentru repatrirea victimelor și a răniților. Dacă un român merge la schi în Austria și are un accident pe pârtie, este repatriat pe cheltuiala lui sau a firmei de asigurări. Turiștii care au plecat spre coasta dalmată au avut un tratament special, iar firmele de asigurări au scăpat de o cheltuială, pe care a suportat-o contribuabilul, spun contestatarii guvernului.

În opinia mea, declararea unei zile de doliu național este justificată. Așa s-a întâmplat și după căderea avionului Tarom, la Balotești, în 1995, sau după atentatul din gara Atocha, în 2004. Care este deosebirea între un accident de autocar și unul de avion? Nici una. Numărul mare al victimelor și dramatismul situației impun o formă de respect colectiv.  Decizia de a declara doliu național atrage atenția asupra carnagiului de pe șosele: e imposibil să ai astfel de manifestări de solidaritate de două ori pe săptămână (mor 6 români pe zi în accidente de trafic). Când are loc o dramă în care e implicat un număr mare de oameni, poate fi făcut un gest simbolic care atrage atenția asupra tuturor accidentelor individuale.

Prea anti face apel la experiența istorică: de ce nu s-a declarat zi de doliu național după accidentele de maxi taxi sau de autobuz, din ultimii ani? Simplu: în epoca Băsescu-Boc-MRU, nu prea contau oamenii. Ar trebui să se întrebe de ce n-au declarat atunci zi de doliu, nu de ce au făcut-o acum! Cei 82 de morți în timpul viscolului din 2012, ne-au spus autoritățile, au fost de vină, preferând să zacă în nămeți, fără apă și căldură, în loc să pună mâna pe lopată și să facă pârtie până la București, să le dea ceai cald în Palatul Victoria.

Problema repatrierii e simplă: pentru piloții militari a fost o zi de antrenament, la fel pentru echipajele SMURD, avem  echipamente de intervenție și avioane, de ce să nu le folosim? Se poate pune în discuție doar costul combustibilului. Acesta ar cam trebui recuperat de la firmele de asigurări. Doar așa vor fi mai vigilente companiile de profil, care ar trebui să fie primii agenți de securitate în transportul rutier de marfă sau pasageri. Să ceară testări și atestări suplimentare pentru șoferi și vehicole, să impună folosirea unor camere de filmat și a cutiilor negre ș.a.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News