Într-o zi de 21 mai 1880 se năștea Tudor Arghezi, cel care avea să devină peste ani, poate cel mai important poet român, după „omul deplin al culturii române”, așa cum Noica i-a surprins atât de frumos portretul poetului fără pereche, Mihai Eminescu.
Pe numele real Ion Nae Theodorescu, Tudor Arghezi a trecut pragul acestei lumi într-o zi de 14 iulie 1967. I-a supraviețuit, însă, o operă pe care nu puțini o consideră fără egal în literatura română.
Fiu de negustor, scriitorul își face debutul în literatură și publicistică, în anul 1896, semnând cu numele prescurtat Ion Theo, versuri și articole în „Liga ortodoxă” a lui Al. Macedonski.
Despărțit de familie de la vârsta de 11 ani, își câștigă existența singur, practicând succesiv diferite meserii. La 19 ani se călugărește, sustrăgându-se vieții literare până în 1904, când, împreună cu Vasile Demetrius, prieten din adolescență, scoate revista de avangardă „Linia dreaptă”.
Odihna cerându-i, pământul să-ntepe
Ivindu-se şerpii când somnul începe.
Blesteme
Aici semnează pentru întâia oară cu pseudonimul Tudor Arghezi. Revista dispare după doar cinci numere, scriitorul fiind trimis la Fribourg, în Elveția, pentru studii teologice, urmând să se mute ulterior în Geneva. Petrece câțiva ani în Elveția și Franța, dar părăsește viața monahală.
În tot acest răstimp scrie neîncetat, dar nu încredințează nimic tiparului până în 1910, când începe să colaboreze la „Viața socială”, revista lunară a prietenului N.D. Cocea. În 1911, Tudor Arghezi se întoarce în țară unde se consacră cu pasiune ziaristicii.
Editorial, Tudor Arghezi a debutat târziu, în 1927, la 47 de ani, cu volumul de poezii „Cuvinte potrivite”. Urmează opere uriașe precum „Flori de mucigai”, „Hore”, iar după al Doilea Război Mondial, dintre cele mai importante: „Una sută una poeme” (1947), „Prisaca” (1954), „1907 – Peisaje” (1955), „Stihuri pestrițe” (1957), „Frunze” (1961), „Cadențe” (1964), „Silabe” (1965), „Ritmuri” (1966), „Noaptea” (1967), la care se adaugă trei volume de postume.
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea
Blesteme
În paralel, Tudor Arghezi a publicat numeroase volume de proză, cu notă satirică în cea mai mare parte. Împreună cu romanele pe care le semnează, întreaga operă argheziană încununează opere de aproape 50 de volume. Potrivit unor personalități marcate din diferite țări, poezia lui Tudor Arghezi se situează, calitativ, printre valorile de prim rang ale literaturii contemporane universale. O asemenea judecată de valoare confirmă opiniile acelor critici români care l-au socotit pe autorul „Cuvintelor potrivite” și al „Florilor de mucigai” drept cel mai mare poet român după Eminescu.
A fost căsătorit de două ori, cu Constanța Zissu, cea cu care a avut un băiat, iar mai apoi cu Paraschiva Burda, din rodul iubirii lor născându-se încă doi copii. Tudor Arghezi a părăsit această lume la 14 iulie 1967, la vârsta de 87 de ani, lăsând în urmă o operă greu de egalat.
Scriindu-i epitaful lui Eminescu, Tudor Arghezi semna în versuri, cuvinte în care și numele său s-ar putea regăsi: „Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei, / Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei, / Cel mai chemat s-aline din toţi şi cel mai teafăr / Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul din Luceafăr.”
Cert e, că prin opera sa, la fel precum Eminescu, Tudor Arghezi și-a asigurat un loc binemeritat printre zeii nemuritori ai Olimpului poeziei românești.
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
De-abia plecaseşi
Sursă: Emisiunea „Vitralii”, Radio Tg-Mureș
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
de Val Vâlcu