Ucraina: „Omul bolnav” al Europei Orientale (II) Raporturile româno-ucrainene în jocul intereselor globale

CONTROVERESE GEOPOLITICE GLOBALE PE FRONTUL ROMÂNO-UCRAINEAN

Motivele pentru care SUA și-au făcut un obiectiv prioritar din încheierea unui tratat de cooperare și bună vecinătate între România și Ucraina au fost două.

Pe de o parte, se urmărea obținerea de garanții internaționale pentru independența, securitatea și integralitatea teritorială a Ucrainei, astfel încât desprinderea sa de Rusia să devină totală și ireversibilă. În această privință ideea călăuzitoare era aceea a lui Zbigniew Brzezinski, care spusese că „fără Ucraina, Rusia este o mare putere, dar împreună cu Ucraina este un imperiu”. României i se cerea, așadar, să contribuie la evitarea renașterii imperiului / imperialismului rus.

Pe de altă parte, Washingtonul dorea să se realizeze un intermarium, respectiv o punte între Marea Baltică și Marea Mediterană, care să reprezinte coronamentul unui baraj ridicat atât în calea unei eventuale expansiuni (nu neapărat în termeni militari) rusești către centrul Europei, dar mai ales în aceea a unei noi alianțe germano-ruse apte a uni Europa occidentală cu lumea ruso-asiatică într-un mare spațiu euro-asiatic opus celui euro-atlantic. În acest sens America urmărea, altminteri la întâlnire cu viziunea diplomației române a anului 1997, crearea unei trilaterale formate din România, Ucraina și Polonia (membră a Grupului de la Viszegrád). Bucureștiul intenționa să o extindă apoi până în Turcia și Grecia, motiv pentru care „spate în spate” cu trilaterala România-Bulgaria-Grecia, inițiase și trilaterala România-Bulgaria-Turcia; pe vremea aceea Ankara fiind un aliat vital și un partener strategic al Washingtonului. Această „inserare utilă”, reciproc avantajoasă, a României în strategia est-europeană a SUA – în 1997 am declarat că „România preferă să devină membru al NATO ca partener al SUA, iar nu să devină partener al SUA ca membru al NATO” – nu se putea realiza fără tratatul cu Ucraina.

Nimic din această abordare nu putea fi, însă, pe placul Moscovei.

Este adevărat că, prin Memorandumul de la Budapesta – de fapt un tratat internațional încheiat pe 5 decembrie 1994, la Budapesta, între Ucraina, SUA, Rusia și Marea Britanie – Rusia se angajase, alături de semnatarii occidentali ai documentului, ca, în schimbul predării armelor nucleare moștenite de la URSS, Ucrainei să i se garanteze independența, suveranitatea și integritatea teritorială (frontierele), în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki (1975). Nu trebuie uitat însă că în acel moment, Rusia acceptase dezintegrarea URSS, înțelegând că în compensație i se va permite integrarea în structurile occidentale (în special cele vest europene), sens în care Mihail Gorbaciov, cu anticiparea unei ordini mondiale dezideologizate, vorbise deja despre „casa comună europeană”. De asemenea, tot atunci, Rusia spera ca angajamentele blocului euro-atlantic de a nu profita de retragerea URSS din Europa centrală și orientală pentru a se extinde spre est, apropiindu-se amenințător de granițele sale, vor fi respectate. Era o vreme în care, la fel ca după războiul Crimeii (1856), Moscova răspundea celor ce îi aminteau că ar fi învinsul Războiului rece, cu cuvintele prințului Gorceakov: „Rusia nu se ofensează; Rusia se asociază.”

Aceasta nu a însemnat că Moscova a fost naivă și nu și-a păstrat propriile rezerve și propriile cărți de jucat la nevoie. Una dintre acestea a fost amânarea încheierii unui tratat bilateral ruso-ucrainean prin care să fie fixată consensual frontiera comună, iar alta asigurarea unui statut de regiune autonomă Crimeii, împreună cu concesionarea portului Sevastopol, de folosit ca bază a flotei ruse din Marea Neagră. Lor li se adaugă menținerea armatei 14 în Transnistria și amorsarea războiului de secesiune transnistrean, ca niște ghimpi strategici în coasta Ucrainei.

Merită menționat că, spre deosebire de frontiera româno-ucraineană, care fusese frontiera internațională a URSS și cu acest titlul era deja recunoscută în relațiile internaționale, frontiera ruso-ucraineană reprezenta o fostă frontieră internă (administrativă) care abia de acum urma să primească statut internațional.

Așa stând lucrurile, Rusia ar fi preferat ca tratatul de bază româno-ucrainean să se încheie după încheierea celor ruso-ucrainean și ruso-român, astfel încât Moscova să nu rămână singură a se lupta cu Kievul și să poată păstra deschisă problema frontierelor ucrainene nu numai la estul, ci și la vestul Ucrainei; ceea ce i-ar fi asigurat o forță de negociere sporită și ar fi împărțit la doi presiunea occidentală pro-ucraineană. În plus, desigur, diplomația rusă înțelegea că fără tratatul româno-ucrainean, proiectul noului „coridor Curzon” sau al noului intermarium al lui Pilsudski, de la Baltica la Marea Neagră, susținut de SUA și căruia îi fusese totdeauna ostilă, rămânea o utopie.

Tratatul politic de bază dintre România și Ucraina a fost, după cum se vede, unul dintre primele motive de divergență între Casa Albă și Kremlin, făcând din România unul dintre primele câmpuri de luptă între SUA și Rusia, după dispariția ordinii mondiale bipolare.

Era firesc, în condițiile unei asemenea mize, ca protagoniștii globali să își pună la bătaie toate mijloacele pentru a câștiga partida. În acest context, s-a produs și o falie în rândul istoricilor români, Florin Constantiniu apreciind că România ar trebui să se apropie de Rusia, iar nu de Ucraina, pentru ca împreună cu cea dintâi să îi amputeze celei din urmă teritoriile asupra căreia fiecare deținea așa zise „drepturi istorice” (sintagmă romantică fără nici o acoperire juridică, căci istoria nu dă drepturi, ci numai lecții), în timp ce Dinu Giurescu milita pentru normalizarea raporturilor româno-ucrainene ca o modalitate pentru scoaterea României din carantina impusă ei de puterile / democrațiile euro-atlantice. Această dispută a fost întreținută abil până astăzi, când se urmărește reîncălzirea ei în condițiile evoluțiilor din Ucraina; evoluții sugerând un posibil partaj. 

JOCUL LA DOUĂ CAPETE AL GERMANIEI

Cât privește Germania, poziția sa față de Ucraina a fost mereu ambivalentă, reflectând și ambivalența poziției față de Rusia.

Pe de o parte, Berlinul nu dorea să lase Ucraina pe orbita Moscovei. Pe de altă parte, nu dorea nici preluarea ei pe propria orbită (a se vedea integrarea în Europa germană) întrucât era prea mare, prea naționalistă, prea anarhică, prea conflictuală, prea coruptă și prea vulnerabilă sub aspect economic, în ciuda resurselor naturale remarcabile, spre a o putea domina.

În același timp, Germania știa că nu poate domina continentul european fără sprijinul Rusiei, tot așa cum Rusia știa că nu poate domina oceanul planetar fără sprijinul Germaniei. Cimentarea unui pact germano-rus nu putea fi, însă, concepută, fără un partaj al Mittel Europei, ceea ce era dificil dacă aici se găseau state prea întinse (precum Ucraina) sau structuri de rezistență regionale autonome (precum trilaterala România-Ucraina-Polonia). Iată de ce, deși în anul 1997, relația Berlinului cu Bucureștiul era bună, concepția românească asupra raporturilor cu Ucraina era privită cu rezervă și îngrijorare. Faptul este confirmat de minuțiozitatea cu care Germania a demolat (și cu sprijinul politicienilor români), cu începere din 1998, tot ce construise anterior România în Europa centrală, de est și de sud-est (inclusiv în relațiile cu Ucraina și Republica Moldova).

În anii 2000, Germania a încurajat orientarea pro-europeană a Ucrainei și ieșirea de sub tutela Moscovei, dar i-a dat o lovitură economică teribilă, cu efecte politice devastatoare, prin construirea gazoductului North Stream, care permite tranzitarea gazului rusesc prin Marea Baltică, ocolind Ucraina.

Germania a pledat pentru încheierea Acordului de asociere și liber schimb între UE și Ucraina, dar când Președintele Victor Ianukovici a solicitat un credit nerambursabil (de câteva zeci de milioane de euro) pentru a acoperi costurile sociale ale ruperii vechilor legături economice cu Rusia și ale racordării la piața internă europeană (uniunea economică și monetară europeană), Berlinul nu numai că a determinat refuzul, dar, într-o „originală” înțelegere a „statului de drept”, i-a cerut să intervină în justiție pentru a impune schimbarea unei decizii de condamnare a fostului premier Iulia Timoșenko, acuzată de deturnare de fonduri. Faptul că la Summitul Parteneriatului estic de la Vilnius, în 2013, Ucraina nu a semnat amintitul acord, deși oficial a fost pus în contul Președintelui Ianukovici, a fost, în realitate, rezultatul politicii duplicitare a Berlinului, care l-a adus pe șeful statului ucrainean în situația de a se retrage formal de la semnare pentru a păstra cel puțin o relație funcțională cu Moscova.

Dimpotrivă, deși la vedere Germania a suflat vânt în pânzele „revoluțiilor portocalii” din 2004 și 2014, declarând că vede în ele acte cu caracter democratic și de demnitate națională, în culise a pledat pentru coabitarea opoziției, etichetată ca pro-occidentală, cu guvernul, etichetat ca pro-rus. Acordul realizat în 2014, prin bunele oficii ale UE, între Președintele Ianukovici și guvernul Partidului Regiunilor, pe de o parte, și reprezentanții revoltei din Piața Maidan, pe de altă parte, a durat numai câteva zile întrucât a fost aruncat în aer prin intervenția SUA, desfășurată sub bagheta asistentului Secretarului de Stat, Victoria Nuland; cea care, cu prilejul respectiv, a scandalizat Bruxellesul, trimițând literalmente la origini UE.

Răsturnarea brutală a regimului politic legitim de la Kiev, după ce niște lunetiști suspecți, care, peste ani, s-a stabilit că nu aparțineau forțelor de ordine ucrainene și care au apărut în piață cu circa jumătate de oră înainte de intervenția acestora, au tras în mulțime omorând oameni și inflamând mulțimea, a condus rapid la autodeterminarea Crimeii, urmată de anexarea ei de către Rusia, precum și de izbucnirea războiului de secesiune în Donbasul rusofon. În legătură cu toate acestea Occidentul euro-atlantic fusese avertizat cu mult timp înainte de Președintele Vladimir Putin.

UCRAINA: UN STAT EȘUAT ÎMPINS SĂ IASĂ DIN CRIZĂ ÎNTEȚIND RĂZBOIUL

După șapte ani de război civil, în care „pro-occidentalul” Președinte Poroșenko a lăsat să înflorească corupția („prea cinstitul” Președinte Biden știe de ce), oferind victimelor ei anestezicul naționalismului fundamentalist, în timp ce UE a oferit ajutor material doar atât cât țara să supraviețuiască și conflictul cu Rusia și ucrainenii rusofoni să nu se stingă, iar SUA a suflat cât a putut în jeraticul confruntării armate, la Kiev, o nouă conducere populistă încearcă să facă față nu doar crizei geo-strategice, ci și celei economice.

În 2015, la Minsk, președinții Rusiei, Franței și Ucrainei, împreună cu primul ministru al Germaniei au convenit efectuarea unor pași care să ducă la încetarea focului și la soluționarea durabilă a crizei ucrainene pe cale pașnică. Practic nimic din cele stabilite, cu rezerve mentale evidente din capul locului, nu s-a aplicat. Economia cărei țări și calmul cărei societăți pot rezista sub presiunea a șapte ani de război? Iată de ce Ucraina arată azi ca un stat eșuat, în care viața se desfășoară anomic. O asemenea situație conduce, de regulă, către un amestec între statul polițienesc și statul mafiot. Din ea nu se poate ieși decât prin dictatură și internaționalizarea războiului.

În considerarea unor asemenea evoluții, cam tot prin 2015, din câte s-a aflat, Rusia a făcut o ofertă, aparent de nerefuzat, Poloniei, Ungariei și României, de a participa la revizuirea granițelor Ucrainei. Se știe că Polonia a refuzat ritos. Ungaria și România, pare-se, nu au dat nici un răspuns, posibil rezervându-se pentru un moment mai favorabil. Este foarte probabil că un asemenea partaj nu ar fi displăcut Germaniei și Franței care ar fi rămas cu o Ucraină mai mică și mai ușor de gestionat / digerat de către UE.  

În acest timp, politologii americani începeau să observe că frontierele Ucrainei, pentru menținerea cărora SUA luptă (desigur, până la ultimul ucrainean), au fost trasate de Hrușciov și se întrebau dacă merită să amâne încercarea de a realiza o antantă cordială ruso-americană, esențială pentru depășirea cu succes a rivalității strategice cu China, de dragul integrității teritoriale a unei foste republici sovietice care nu le mai oferea nici un avantaj strategic evident. Asemenea observații trebuie să fi inspirat apropierea de Rusia încercată de administrația Trump.

Administrația Biden, însă, a revenit, cel puțin din punctul de vedere al retoricii, la escaladarea confruntării cu Rusia, amenințând cu suplimentarea sancțiunilor împotriva Moscovei și încurajând Kievul să acționeze mai robust pentru a pune capăt prin forță conflictului din Malorusia și nu numai. „Crimeea este Ucraina!” – a declarat în acest context Președintele Joe Biden.

Ceea ce se poate citi și în altă cheie. Cu alte cuvinte, dacă Ucraina dispare, în structura teritorială prezentă, dispare și problema Crimeii, ca și cea a Donbasului, înlăturând o barieră psiho-politică importantă din calea acelei apropieri ruso-americane esențială pentru a contrabalansa China în ordinea globală. Or, la o asemenea situație se poate ajunge printr-o confruntare decisivă ucrainiano-rusă provocată de Kiev și purtată prin intermediul secesioniștilor din estul Ucrainei.

Asemenea încurajări, asociate cu presiunile economice, sociale și etno-culturale interne, amplificate de efectele pandemiei Covid 19, atât la nivel național cât și european, anunță decizia Kievului de a se angaja maximal într-o confruntare militară care, neîndoielnic va implica Rusia, oferind o scuză intervenției acesteia pentru „protejarea” ucrainenilor de origine rusă. Este un fenomen normal, cu numeroase precedente.

ROMÂNIA: VICTIMĂ COLATERALĂ A GEOPOLITICII PUTERILOR GLOBALE

O astfel de intervenție ar apărea cu atât mai legitimă cu cât și frontiera răsăriteană a Ucrainei ar fi pusă în discuție. Ceea ce s-ar întâmpla dacă România ar ieși din tratatul de bună vecinătate cu Ucraina.

Tratatul respectiv interzice României să procedeze la „acapararea” (adică luarea în stăpânire în mod silnic și necinstit) și „uzurparea” (însușirea frauduloasă) teritoriului ucrainean. Prin ieșirea din tratat România nu ar câștiga absolut nici un drept pe care să nu îl aibă acum (ba, dimpotrivă, ar pierde unele drepturi, cum ar fi acela de a interveni în sprijinul minorității române din Ucraina); singurul „câștig” fiind debarasarea de această obligație.

În consecință, chiar dacă nu ar comite nici un act de agresiune la adresa Ucrainei și nu ar formula explicit nici o revendicare teritorială, simpla renunțare la tratat va fi interpretată ca intenție de a recăpăta libertatea de mișcare necesară pentru promovarea unei politici revizioniste și iredentiste. Și asta ar fi suficient pentru a se afirma că și membrii NATO și UE urmăresc ajustarea frontierelor ucrainene, asemenea Rusiei, atestând ilegitimitatea acestora. De asemenea, gestul Bucureștiului ar putea fi folosit ca o justificare pentru întărirea prezenței militare ruse în Transnistria, cu scopul declarat de a apăra vestul Ucrainei împotriva unor „pretenții exagerate” ale românilor.

Că aceste idei plutesc în aer, este confirmat de discuțiile brusc apărute pe tema denunțării tratatului politic de bază cu Ucraina până la începutul lui iulie 2021. Cică aceasta ar fi o acțiune patriotică prin care se poate reface, cel puțin în parte, România Mare. Minți înfierbântate văd fezabil și dezirabil un fel de Pact Ribbentrop-Molotov, de astă dată încheiat între România și Rusia pentru împărțirea Ucrainei.

Să fi fost puse, oare, în circulație asemenea idei fără contribuția Rusiei, căreia i-ar profita? Iar dacă Rusia le-a sugerat, să o fi făcut fără acordul Germaniei și fără a fi de conivență cu Franța? Dacă Războiul Rece din estul Ucrainei s-ar putea încinge din inițiativa Kievului (instigat de SUA și UE), iar nu a Moscovei, așa cum mulți se așteaptă, implicarea României ar putea fi inspirată direct de aliații occidentali, iar nu de Rusia, precum ar fi unii gata să creadă.

Că o fi una, că o fi alta, intoxicarea opiniei publice românești arată că trebuie să ne așteptăm în perioada următoare la vești cu miros de praf de pușcă venite dinspre Ucraina, precum și la reinflamarea disputelor pe tema tratatului politic de bază româno-ucrainean în România. 

Ucraina a ajuns a fi, fără îndoială, „omul bolnav” al Europei de est. Este și vina ei, este și vina lumii. Nu ne putem ascunde după deget pentru a nu observa că așa cum arată teritoriul său astăzi, ea este rezultatul unei inginerii geopolitice de tip sovietic, iar nu al unei dezvoltări naționale organice. Asemenea construcții adesea nu sunt durabile.

De integritatea Ucrainei depinde, însă, în mare măsură, securitatea României. Căci în momentul în care începe jocul cu creionul pe hartă, nimeni nu știe unde se poate opri, iar, pe de altă parte, securitatea este indivizibilă. Insecuritatea unuia atrage și insecuritatea celorlalți; mai ales a vecinilor.

Nu este exclus ca de dragul unei noi arhitecturi de securitate în Europa, protagoniștii (dez)ordinii globale să convină asupra ajustării unor frontiere, corectând efectele unor vechi acte de voluntarism al puterii sovietice, prin care s-a încercat calibrarea istoriei pe calea intervenției forțate în geografia politică. Istoria a mai cunoscut asemenea situații.

Dacă va fi așa, România va trebui să acționeze numai pe temeiul dreptului internațional astfel încât să pună în acord istoria sa cu geografia sa, și tradițiile sale culturale cu interesele sale geostrategice. În acest sens, aplicarea cu bună credință a tratatului său de bună vecinătate și cooperare cu Ucraina, se va dovedi extrem de folositoare. În cazul în care va dori, însă, schimbări de frontieră și recuperarea „teritoriilor cedate fără luptă în 1997” (sic!) pe alte căi decât cele oferite de Actul final de la Helsinki, la care tratatul face ample referiri, bolile Ucrainei riscă să o contamineze, făcând-o victimă colaterală a rivalității celor mari.

Atenție, așadar, la evoluțiile din lunile care vin! Istoria s-a putea să ne dea iarăși întâlnire. Nu trebuie să o ratăm din nou, umblând după năluci și zicându-ne că în politică morala nu contează.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News