EXCLUSIV  Ultimii negustori din Bucureşti. Piaţa care semăna duminica cu un târg de provincie sau un iarmaroc

Întrucât toată viaţa am fost liber-profesionist, mi se pare semnificativă şi chiar premonitorie întrebarea pusă părinţilor mei la vârsta de cinci ani: „Boris e particular sau lucrează la stat?...”

Boris era un cizmar bulgar care îşi avea strâmta şi sărăcăcioasa prăvălie la câteva case de intrarea în curtea locuinţei noastre din Calea Rahovei 381. Lucra aşezat pe un trepied, încins cu un şorţ lung de piele, în timp ce într-o cutie de conserve pusă pe reşou sfârâia o soluţie de lipit greu mirositoare. Alături de acest atelier era prăvălia unui ceasornicar, Alterovici, care a lichidat-o în 1958 sau ’59 şi a plecat în „Palestina”, cum continua lumea să-i spună pe atunci Israelului. Particulari mai erau, în apropiere, un tapiţer, doi frizeri, croitorul din curte, un bodegar şi, negustor adevărat, Prisăceanu. În vremea aceea îşi trăiau amurgul comercianţii şi meseriaşii neangajaţi la stat. În curând avea să le vină şi sfârşitul. Şi nu numai lor. La Piaţa Rahova îşi avea cabinetul particular un stomatolog de 50 de ani, stenic, radios, elegant îmbrăcat, care iubea copiii – doctorul Cogan. El mi-a îndreptat, cu o reţea de elastice foarte simplă, noii dinţi care îmi creşteau alandala şi mă dureau. Mă duceam cu bucurie la doctorul Cogan pentru că îi plăcea „să discute” cu mine. A fost pentru prima şi ultima oară în viaţă când am rămas cu o amintire frumoasă de la un dentist, ba chiar am regretat sfârşitul tratamentului.

Piaţa care semăna cu un târg de provincie

Lângă cabinetul său întorcea tramvaiul 7, se găsea o băcănie etatizată devenită „Alimentara”, iar din dreptul ei şi până sub ferestrele unor blocuri de două etaje construite în 1950 pentru angajaţii Poştei se întindea piaţa care duminica semăna cu un târg de provincie sau cu un iarmaroc. Erau multe căruţe; scoşi din hamuri, caii mâncau fân din desagi împletiţi. Portul ţăranilor, cu biciuşca lângă ei, era jumătate rural, jumătate orăşenesc: purtau căciuli, erau încălţaţi cu opinci şi aveau la cingătoare, pentru banii încasaţi, chimire de lână sau de piele. Unele femei purtau salbe la gât. Se auzeau purcei guiţând şi păsări, aduse în cuşti, cotcodăcind. Grămezi de legume viu colorate se înălţau pe tarabe, pe pavajul incert de piatră cubică sau de-a dreptul pe pământ. La două staţii depărtare, în capătul unei străduţe dispărute, aflate în spatele actualului liceu „Dimitrie Bolintineanu”, construit în 1959, începea câmpul şi exista o grădină de zarzavat care păstra numele proprietarului, Munteniu. De acolo am cules frunze pentru ierbarul pe care ni-l ceruse învăţătoarea. Dincolo de straturile de varză, pătlăgele şi de aracii cu fasole, începeau rândurile de porumb prin care am văzut trecând miliţieni călare… La nici trei kilometri de Piaţa Unirii, care pe atunci se numea Piaţa Naţiunii, trecea trenul de Giurgiu. Pornit din dispăruta gară Dealul Spirei, trenul traversa Calea Rahovei în timp ce tramvaie, camioane, maşini mici, căruţe cu coviltir aşteptau de o parte şi de alta a barierei coborâte. Locul se numea La şină. De acolo până la piaţa care îi poartă numele şi dincolo de ea, Rahova era un amalgam edilitar: prăvălii cu obloane grele de metal, case coşcovite, îngălbenite de vreme, unele din paiantă, înecate în vegetaţia curţilor pline de flori, împrejmuite de uluci grele sau de garduri spoite cu var, alternau cu imobile trainice, îngrijite, cu vile – una, „veneţiană”, mai există şi azi –, cu blocuri interbelice de două etaje dotate cu înlesnirile şi confortul epocii, cu ateliere, garaje cu rampă şi pompă de benzină. În inima cartierului existau străduţe strâmte şi strâmbe, nepavate, neiluminate electric pe care găgăiau gâştele, intrări, fundături, ocoluri, felii de maidan năpădite de nalbă, troscot şi brusturi. Dincolo de târgul de porci şi de capătul prelungit al tramvaiului 2 începeau satele înşirate pe Şoseaua Alexandriei: Bragadiru, Cornetu, Buda, unde vara oamenii se duceau să se scalde în Argeş, aninând în crengile sălciilor de pe mal îmbrăcămintea şi primele aparate de radio cu tranzistori „Electronica”.

În curtea în care locuiam, chiar sub fereastra noastră, creşteau un cais şi un vişin care se umpleau de flori primăvara, iar fâşia de trotuar cu piatră cubică „mozaic” alterna cu o potecă de pământ bătătorit, cimentul cu trandafirii de Bordeaux, oţetarii de lângă ulucile de lemn cu zorelele căţărate pe spalierele îngrijite de un colonel pensionar care a adus, în 1957, primul televizor în ograda aceea citadină: era un Temp 1 sovietic, cântărea 50 de kilograme şi avea ecranul cât o carte poştală. Colonelul şi proprietarii noştri – înrudiţi de aproape – stăteau în două corpuri de clădire tip Bahaus ridicate în anii ’30, dotate cu tablou electric automat, băi cu robinetele nichelate şi căzi mari aşezate pe picioare de metal. Dincolo de micul trotuar care împrejmuia aceste case, la câţiva metri de cais şi de vişin, era un rând de căsuţe de paiantă unde şedeau câţiva chiriaşi vârstnici care foloseau o privată de lemn şi o cişmea îmbrăcată iarna în paie ca să nu îngheţe. Una dintre aceste două familii – un croitor, soţia şi soacra – întrebuinţa pentru iluminat lămpi cu gaz. Alături de magazia de lemne era o bucătărie din care vara se revărsa un miros de mâncare proaspătă înviorată cu leuştean, gătită pe o lampă grea cu petrol, aragazele fiind pe atunci rare. Între cele două corpuri de clădire cu pereţii dinspre nord acoperiţi de viţă sălbatică vineţie mai era o căsuţă cu marchiză, adică un antreu cu geamurile brizbrizate şi colorate constituit pe un schelet de metal, care servea de anticameră sau debara. Căsuţa aceasta acoperită cu tablă avea două odăi despărţite printr-un hol. În cea din dreapta stătea mama colonelului, nonagenară născută în ultimul an al domniei lui Alexandru Ioan Cuza, o femeie blândă care nu se mai putea ridica din pat, bucuroasă întotdeauna de câteva înghiţituri de vin dulce. În cealaltă odaie locuia cu părinţii o fată cu trei ani mai mare ca mine, care mi-a arătat nişte monede pe care am silabisit: „Mihai, Regele Românilor”. Păreau ieşite din lumea basmelor cu regi şi împăraţi, deşi nu trecuseră decât 15 ani de la turnarea lor!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News