EXCLUSIV  Un zvon care a produs pagubă multor români a fost cel legat de iminenţa unei reforme monetare. Vine „Stabilizarea”! România cunoscuse deja două reforme monetare recente

„Un zvon care a produs pagubă multor români în anii ʼ50 ai secolului trecut a fost cel legat de iminenţa unei reforme monetare. Vine „Stabilizarea”! România cunoscuse deja două reforme monetare recente. Prima a avut loc pe 15 august 1947, când Regele Mihai încă se mai afla pe tron. Exista o inflaţie mare, provocată deliberat de comunişti, iar biletele de bancă ajunseseră la valori de cinci milioane de lei. Noua emisiune monetară anula rezervele particulare, întrucât din vechii bani nu putea fi convertită decât o sumă infimă.

În 1952, de-acum în plin regim comunist, s-a produs cea de-a doua „stabilizare”, menită să lovească îndeosebi în cei deposedaţi de averi, care îşi vânduseră multe lucruri de valoare pentru a putea supravieţui. Preschimbarea era iarăşi la nivelul unor sume infime, iar vechii bani deveneau maculatură.

Din 1952, până la prăbuşirea regimului comunist, nu a mai existat nicio reformă monetară chiar dacă au apărut bilete de bancă cu desen nou – de aceeaşi valoare – ori s-au înmulţit subdiviziunile în metal. Cu toate acestea, în 1953, apoi între 1955 şi 1960, zvonuri periodice legate de „stabilizare” s-au răspândit puternic, insistent, până la paroxism, speriindu-i pe posesorii de economii nemărturisite în numerar şi pe cei de obligaţiuni CEC.

Emisiunea monetară din 1952 a adus bilete de bancă de 1 leu, 3, 5, 10, 25 şi 100 de lei. Subdiviziunile unui leu erau de 3, 5, 10, 25 de bani. O convorbire telefonică nelimitată de la un post public costa 25 de bani, cât un ou de găină. Cele trei ziare centrale care apăreau în patru pagini costau fiecare 20 de bani. Zahărul costa 9 lei kilogramul, litrul de untdelemn – 11, iar preţul cărnii de porc începea de la 8-9 lei şi urca până la 18; litrul de vin de masă era 6 lei. Salariile gravitau însă în jurul sumei de 500 de lei. Un asistent universitar stagiar angajat al Universităţii din Bucureşti primea lunar 592 de lei în mână. Însă în aceeaşi epocă în care tramvaiul costa 30 de bani la clasa întâi şi 25 de bani la clasa a doua, un Premiu de Stat pentru literatură varia între 10.000 şi 50.000 de lei.

Primele zvonuri despre „stabilizare” au început să circule în 1955, s-au amplificat un an mai târziu, pentru ca în 1957 lumea să aştepte de la o zi la alta reforma monetară. Se făcea şi o asociere cu răstimpul de patru-cinci ani dintre reformele monetare precedente. Nimeni nu vindea, toţi voiau să cumpere. Unii şi-au sporit consumaţiile în restaurante, alţii au început să achiziţioneze tot ce se găsea prin magazinele de stat: biciclete sovietice, motociclete cehoslovace, răcitoare, mobilă de bucătărie... Când şi aceste obiecte s-au epuizat, iar zvonul, ajuns la apogeu, înnebunea lumea, nişte ţărani au cumpărat dintr-un magazin de tehnică medicală ultimele mese obstetricale destinate, în principiu, cabinetelor particulare ale doctorilor ginecologi. O altă formă de achiziţie disperată au constituit-o scaunele pentru cabinete stomatologice. Pereţii unui magazin de pe strada Brezoianu, ajuns local de noapte după căderea comunismului, au fost martorii unor atare investiţii. Efectul zvonurilor despre „stabilizare” a fost acela că regimul şi-a golit magazinele de obiecte care altfel ar fi zăcut la nesfârşit în vitrine, pe rafturi şi în depozite. După vreo doi ani, rumoarea despre „stabilizare” a reapărut în cronica orală, însă efectul a fost moderat, fără scenele tragicomice sau groteşti din 1957. Din deceniul următor, când România a început să facă importuri mari în Occident, nu a mai existat niciun zvon despre o iminentă reformă monetară.

*

La cumpăna anilor ’50-’60 ai secolului trecut, un lucrător ceferist a observat că fiica sa poartă lucruri scumpe şi face cheltuieli mult peste venitul ei de funcţionară sau dactilografă. Urmărind-o, a descoperit că se prostituează într-o casă de rendez-vous clandestină, aflând şi modul în care se poate pătrunde acolo. Clientul trecea mai întâi pe la un debit de tutun din apropierea casei de întâlnire, dădea o bancnotă de o sută de lei vânzătoarei pentru care primea un pachet de ţigări „Virginia” valorând patru lei. Dunga care lega celofanul protector al pachetului era desfăcută şi relipită într-un fel anume. Cu pachetul plătit de 25 de ori, clientul suna la uşa unui apartament de la etajul cinci sau şase al unui bloc. După ce îl depunea în mâinile matroanei, era poftit să ia loc în vestibul, unde i se aducea un album cu fotografii spre a-şi alege fata cu care avea să se retragă într-una din odăile apartamentului.

Ceferistul a trecut prin toate aceste etape, inclusiv albumul pe care s-a prefăcut că-l răsfoieşte, oprindu-se apoi la o poză. Matroana, nebănuind că-l are în faţă pe tatăl femeii din fotografie, l-a introdus într-o cameră, ducându-se apoi după ea. Intrând în odaia în care trebuia să o aştepte, ceferistul a deschis fereastra cu aerul că se uită pe geam. În clipa în care fiica sa a pătruns în încăpere, a luat-o în braţe cu o mişcare fulgerătoare şi a zvârlit-o pe geam. A urmat un proces cu uşile închise, după obiceiul vremurilor, nepomenit în niciun ziar. Episodul a făcut luni în şir ocolul oral al Bucureştiului, perceput ca o severă lecţie morală.

*

Pe Splaiul Dâmboviţei, paralel cu Tribunalul, se află un bloc interbelic de două etaje având la parter un local care după prăbuşirea regimului comunist şi-a schimbat de mai multe ori numele şi proprietarii. La sfârşitul anilor ’50 funcţiona acolo restaurantul „Ciocârlia”, local de mâna a doua cu orchestră, reputat pentru grătarul său. În 1960 sau ’61 a fost închis multă vreme, pretextându-se o renovare, însă lumea şoptea că altul fusese motivul închiderii: nişte crime săvârşite sub acoperişul său. 

Două tinere atrăgătoare acostau un contabil sosit din provincie să încaseze de la bancă salariile angajaţilor vreunui şantier; suma variind între 50 şi 100 de mii de lei. După ce intrau în vorbă cu el, femeile îi propuneau să meargă la un restaurant, „Ciocârlia”, aflat în apropiere. La sfârşitul mesei, chelnerul încărca ostentativ nota de plată: dacă se băuseră două sticle de vin, el trecea cinci, adăugând lucruri care nu fuseseră consumate. Casierul protesta, ospătarul îşi susţinea cu impertinenţă versiunea, femeile tăceau... Clientul cerea să vină responsabilul restaurantului. Chelnerul împărtăşea bucuros ideea arbitrajului şi îl conducea pe casier în biroul acestuia, unde era suprimat. Hainele îi erau apoi arse, trupul ciopârţit, iar carnea – se zvonea –, amestecată în tocătura de sarmale, chiftele şi mititei, motiv pentru care, după redeschiderea restaurantului, ani în şir nu i-au mai călcat pragul decât neştiutorii. Ucigaşii fuseseră descoperiţi întâmplător. Miliţia economică fila un contabil sau casier bănuit că măsluieşte statele de plată. Urmăritorii îl văzuseră intrând la „Ciocârlia” însoţit de două femei şi-l aşteptau să iasă, însă orele treceau, plecaseră ultimii clienţi ai localului, apoi personalul, iar omul lor nu mai apărea, de parcă intrase în pământ.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News