Vaccinarea obligatorie – între libertate şi responsabilitate

Răspunsul la întrebarea "îi vaccinăm sau nu pe copii" încinge spiritele pe scena publică de ceva timp, dar, odată cu apariția proiectului de lege care reglementează vaccinarea, subiectul a ajuns pe buzele tuturor. Nu am căderea și nici intenția de a mă pronunța asupra eficienței vaccinării, a schemelor de vaccinare sau a deciziei părinților de a-i vaccina sau nu pe copii. Acestea sunt discuții care, în opinia mea, trebuie purtate de către medici și cercetători. Cred însă că la fel de importante în această dezbatere vor fi abordarea statului ca organ administrativ și legislativ, felul în care statul va decide să intervină precum și efectele pe termen lung ale acestei intervenții.

Vaccinarea, investiție în siguranța națională

Nu încape îndoială că Legislativul trebuie să ia atitudine, din perspectiva sa, vaccinarea reprezintă o investiție în siguranța națională, o strategie bazată pe decizii informate și pe dovezi științifice. Totodată, pe lângă interesul față de bunăstarea populației, trebuie avută în vedere și balanța costuri-beneficii. Astfel, pragmatic vorbind, pentru stat, vaccinarea este o garanție că investind în prevenție, nu va trebui să mai suporte costurile tratării unor maladii cu consecințe grave sau, mai rău, a unor epidemii.

Înainte de pedepse, contracarați cauzele

Din perspectiva statului, problema reală este scăderea numărului de copii vaccinați și potențialul de risc implicit. Remedierea situației solicită fără îndoială intervenția statului, dar, din punctul meu de vedere, implicarea Legislativului trebuie să aibă în vedere efecte pe termen lung. Proiectul de lege trebuie să contracareze cauzele care au generat această stare de fapt, nu să treacă direct la pedepse. Or, cauzele sunt informarea precară a populației, neîncrederea în vaccinuri și, mai ales, în producătorii de vaccinuri și, nu pe ultimul loc, lipsa vaccinurilor de pe piață pentru perioade îndelungate. Sigur, pedepsele descurajează, însă ele sunt eficiente doar pe termen scurt, iar noi, până la urmă, ne dorim o populație sănătoasă și informată și în viitorul îndepărtat.

Campaniile de informare, prioritate zero

În acest sens, consider mai utilă dezvoltarea unor campanii de informare corecte asupra fenomenului vaccinării, campanii care pe lângă educarea populației să facă un prim pas și către credibilizarea procesului, care în prezent suscită un grad mare de neîncredere din partea oamenilor. Mai departe, cred că este important pentru a câștiga încrederea populației să ridicăm problema producției autohtone de vaccinuri. Până nu demult, Institutul Cantacuzino era o instituție de prestigiu în lume. În prezent suntem nevoiți să importăm vaccinuri, fapt ce contribuie la sporirea neîncrederii oamenilor, care interpretează campaniile de vaccinare ca pe o oportunitate a marilor producători farmaceutici străini de a-și umfla conturile. Mai mult, redresarea producției autohtone de vaccinuri ar elimina totodată și situațiile în care vaccinarea este amânată sau anulată din lipsa serului.

Părinții să plătească tratamentul, dacă refuză vaccinarea

Nu în ultimul rând, inițierea unui proiect de lege care să reglementeze vaccinarea este în sine o acțiune binevenită, însă mai util decât elaborarea unor instrumente coercitive, precum amenzile, cred că ar fi responsabilizarea părinților care hotărăsc să refuze vaccinul. Este dreptul fiecărui părinte să decidă cum dorește să își crească și să își educe copiii, nu cred că statul se poate impune în această decizie. Așa cum nu cred că este potrivit ca legea să interzică accesul copiilor nevaccinați la educație, în esență o astfel de măsură nu ar contribui nici la bunăstarea populației, nici la siguranța națională. Este însă opinia mea fermă că părinții trebuie să ia o decizie informată cu privire la vaccinare și să își asume această decizie până la capăt. Iar aici intervine rolul Legislativului, în informarea corectă a părinților asupra beneficiilor și a riscurilor vaccinării și în responsabilizarea lor în situația în care refuză măsurile de siguranță oferite de către stat. Astfel, părinții ar trebui să suporte cel puțin o parte din costurile tratamentelor în situația în care copiii s-ar îmbolnăvi de boala împotriva căreia ar fi trebuit vaccinați.

Informare, credibilizare, responsabilizare

Ca părinte, înțeleg lupta pentru convingerile privind vaccinarea, nu este nimic mai important decât să faci ceea ce crezi în adâncul sufletului că este mai bine pentru copilul tău. Ca deputat, cred la fel de tare că este oportun să ne implicăm în dezbaterea despre vaccinare, nu însă prin pedepse și alte măsuri coercitive, ci prin trei pași esențiali care vor face ca efectele intervenției noastre să dureze în timp: informare, credibilizare și responsabilizare. În final, decizia este a părintelui, dar acesta trebuie să fie corect informat, să aibă încredere că statul îi servește interesele și să își asume responsabilitatea pentru hotărârea luată.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News