Vasile Dîncu: Împărțirea între pro-europeni și suveraniști conține o polarizare falsă. Sistemul politic trebuie schimbat

Vasile Dîncu spune că România nu este pe buza prăpastiei, ci sistemul politic care trebuie să găsească resurse pentru o resetare. Mai mult, susține că trăim agonia unui sistem politic instaurat după 1989, caracterizat de lipsa de gândire strategică și de incapacitatea partidelor de a se adapta la cerințele societății.

El subliniază necesitatea unei reforme fundamentale a clasei politice, axată pe meritocrație, leadership vizionar și reconectarea cu societatea prin adaptarea la cerințele actuale.

Vasile Dîncu propune reducerea personalizării puterii și prioritizarea funcționării instituțiilor pentru a restabili încrederea publicului în democrație.

Potrivit lui Vasile Dîncu, problemele cheie ale sistemului politic sunt:

- Patrimonialismul – împărțirea resurselor statului pe baza algoritmului politic, fără a prioritiza meritocrația și expertiza.

- Lipsa curajului politic – decizii amânate din frica pierderii sprijinului popular.

- Criza de regim politic – contestarea modului în care funcționează instituțiile esențiale ale democrației.

- Dezideologizarea – politicienii acționează instinctiv, fără concepții politice coerente, ceea ce afectează coeziunea instituțională și încrederea cetățenilor.

- Divizarea societății – o ruptură profundă între elită și cetățeni, accentuată de criza reprezentativității și neîncrederea în instituții.

"ROMÂNIA PE BUZA PRĂPASTIEI?

Agonia unui sistem politic eșuat.

Cum ieșim din agonia unui sistem politic eșuat? Dacă nu reușim, pericolul este eșuarea statului, cum prevestea Iohannis, la supărare.

Ar fi trebuit să fie multe lecții învățate din această iarnă târzie cu alegeri prea multe pentru capacitatea noastră de concentrare. Avem multe de recuperat în fața unui sistem politic eșuat, după 35 de ani de funcționare, în care eșecul lui Iohannis poate fi o adevărată metaforă pentru aroganță, absență și inactivitate.

Un sistem politic care nu mai are capacitatea de selecție bazată pe merit și valoare profesională și care are în centrul său primele două partide, pivotul principal,  ceea ce îi  dădea o previzibilitate și le dădea greutate politicilor și care au avut eșecuri,  partidele politice cele mai importante, de centru-stânga și centru-dreapta și-au pierdut o parte din forță ar trebui să schimbe ceva rapid, dar fundamental.

IMPORTANT ȘI SCANDALOS. O scriu, totuși! Poate ar fi momentul să ne gândim și la schimbarea modelului de alegere a președintelui și să reducem funcțiile lui, prea multe speranțe puse în președinte, în detrimentul altor instituții.

Cred că astfel am putea să facem o schimbare care să aibă drept efect dispariția speranței în tătuc și poate, astfel, ne vom concentra mai mult pe reguli și pe instituții. Poate ne-am concentra mai bine și pe selecția parlamentarilor, dar și pe selecția unor oameni din instituții importante, care nu ar mai fi negociați de către partide și Președinte.

Poate că acum nu se poate, oamenii își pun din nou prea mare speranță în viitorul președinte. Dar ce ar fi dacă următorul președinte, ales prin votul universal, ar decide singur și ar promova faptul că se poate schimba aceasta regulă, că am putea alege președintele de către Parlament și să avem o republica parlamentară? Ar fi, cu adevărat, președintele providențial, cel care își taie singur din puteri, în beneficiul democrației și modernizării sistemului politic din România.

E o aspirație sau un vis al meu, nu săriți cu topoarele!

Funcția partidelor de integrare a unor curente din societate nu mai funcționează.

De fapt, azi nici nu mai vorbim despre o elită politică în România, parcă ne este jenă să punem această etichetă pe o realitate destul de tristă. În partide nu mai este este posibilă competiția, doar una in echipele presdedintelui.  Alegerea fără alternativă caracterizează dinamica partidelor, fără competiție este blocată respirația sistemului politic, iar fără posibilitatea de înlocuire a oamenilor din vârf apare o deconectare a politicii de la restul societății.

Apare și imaginea de incompetență a celor din politică și administrație, iar această imagine nu poate fi depășită ușor.

Nu or fi toti politicienii incompetenți, dar sunt multe evoluții care duc la această imagine publică a unei incompetențe generalizate.

Poate o mare lipsă a clasei politice este inerția, faptul că politicienii nu au observat că cererea politică s-a schimbat major în ultima vreme.

Se insistă pe cifre, pe realizări importante, pe kilometri de autostradă, ritmuri de creștere la pensii sau salarii și alte rezultate de guvernanță.  Realizările guvernării sunt importante pentru imaginea publică, dar cel mai important pentru oameni a devenit calitatea celor care îi reprezintă. O  revenire pe alte trepte la o democrație reprezentativă, un fel de reprezentativitate nu neapărat ca program politic, ci prin oamenii cu care vrea electorul să se identifice. Partidele aveau funcția de integrare în societate,  de mediere a intereselor,  dar acum se pare că aceasta s-a pierdut. Regimul politic este în criză deoarece este un rezultat al funcționării instituțiilor cele mai importante ale democrației, dar pentru schimbarea lor adevărată este importantă schimbarea lor din interior: de la regândirea regulilor de finanțare a partidelor, eliminarea centralismului excesiv, refacerea mecanismelor de deliberare și participare.

Necesară este această reformă pentru că, pentru prima dată, apar două blocuri adverse politicului din mainstream: pe de o parte opoziția politică și, pe de altă parte, un bloc puternic al rețelelor sociale, iar asta cred că este cea mai mare schimbare.

Nu este simplu să te aperi împotriva acestor două blocuri care de multe ori colaborează, fără să aibă neapărat un contract.

Dezideologizarea este o altă problemă în ultimii ani, dar azi, mai mult decât oricând, oamenii politici trăiesc și acționează în afara ideologiilor.

Oamenii în politică acționează după instinct și după ordinele șefilor absoluți din partide. Dar nimeni nu mai pune în practică o concepție politică cât de cât coerentă,  adică nimeni nu mai crede nimic. O ideologie conține sisteme de valori, deci depolitizarea pe care o tot clamam, poate avea și efecte dezintegratoare asupra unor funcționări instituționale, dar mai ales asupra coeziunii interne a partidelor. Politicienii vorbesc în numele unei „mare absențe”, cum spunea filosoful german Hans Jonas, iar acum speranța nu mai are forță aspiratoare și atunci avertismentul fricii este cel care ne poate conduce la rațiune de ceea ce se poate întâmpla cu țara noastră dacă rămânem pasivi.

Dacă intelectualii  nu se implică în schimbări, nu vin cu idei, proiecte și explicații, atunci în situații de criză majoră masele se implică cu mijloacele pe care le au și asta poate duce la  haos sau anomie socială, pentru că revoltații acționează cu obidă și ură.

Este nevoie să facem schimbări majore din clasa politică românească, trebuie să-și facă loc o nouă generație politică.

Cu o mențiune importantă: nu ajunge să împingem față tineri docili, dar fără expertiză și experiență și nici să împingem oamenii din rândul doi,  doar pe principiul că nu au fost devalorizați de media. Oamenii pe care trebuie să îi aducem în față trebuie să aibă CV important, experiență sau expertiză deosebită, nu mai merge cu improvizații. Problema este să transmitem imaginea convingătoare de minimă meritocrație, chiar  dacă lumea a început să accepte faptul că acel care câștigă alegerile își pune în funcții o parte dintre membrii săi. O nouă generație nu se poate naște spontan, dacă întreg sistemul politic blochează asta sau dacă vine prin revoltă generalizată s-ar putea ca să fie costuri sociale mari și nici să nu avem rezultate bazate pe competență.

Criza politică generalizată cu potențial de a se dezvolta în viitorul apropiat.

Spuneam mai sus că nu ne place să recunoaștem că suntem în epicentrul unei crize politice complexe. Trebuie să vedem în ce măsură sau cum funcționează criza politică din acest moment, chiar dacă nu ne place să recunoaștem că este o criză politică sau credem că, dacă am reușit să facem, după alegeri,  o majoritate parlamentară, am pus capăt crizei.  

Cum să nu fie criză politică atunci când președintele Partidului Social Democrat, cel mai mare partid din arcul de guvernare, nu se califică în turul al doilea și când președintele celui de al doilea partid, Partidul Național Liberal, termină pe locul cinci bătălia din turul întâi? Este clar că suntem în criză politică chiar dacă am construit la repezeală un guvern susținut în Parlament cu șapte voturi în plus. Ar fi o iluzie să credem că avem, în acest moment, o alianță stabilă la guvernare, mai ales că vin alegerile prezidențiale care pot bulversa această acest fragil echilibru politic.

Când nu există o majoritate stabilă și clară, atunci putem spune că nu avem o criză politică, măcar potențială.

Alianța de dreapta nu a putut fi stabilă și nici nu se poate realiza acest vis al liberalilor, stânga nu poate face nici ea alianță,  suntem în așteptarea unor noi izbucniri de crize și a unor noi dezechilibre.
Criza politică se vede și din faptul că trăim experiența unei culturi politice a deciziilor reactive, politici guvernamentale fără abordări anticipative, doar strategii adaptative,  pompieristice, decizii care au devenit aproape un ethos al guvernărilor din ultimele decenii. Luăm măsuri prin ordonanțe, distribuim banii din fondul de rezervă în funcția de crize,   de dezastre sau de interese politice.

Ar trebui să înțelegem că așteptările față de politică se schimbă dramatic, iar victoria nu constă doar în a duce alegătorii la urne, cum am privit în ultimii ani, ci trebuie să înțelegem și ce nu am înțeles până acum: victoria constă în a educa și a explica mereu schimbările care s-au produs și se produc, de a cultiva electoratul.

Lecția importantă a acestor timpuri este că manevrele politice pot fi dejucate de mulțimile care se dezlănțuie, deci trebuie să facem politică dincolo de marketingi electoral, trebuie să fim atenți codurile culturale, la  cum gândesc oamenii și care sunt principalele tendințe cu privire la lume și cum le codifică ei cultural, ce vinovăție găsesc, ce țapi ispășitori și ce idoli se nasc sau mor zi de zi, pe rețelele sociale.

Ceea ce nu am observat noi a fost acumularea de tensiuni în România ultimilor ani. Tensiunile sunt explozii emoționale, care uneori se resorb, alteori pot fi eliminate prin dialog, negocieri sau politici publice, dar întotdeauna lasă urme în urma lor. Acestea conduc la o slabă credibilitate a statului român, atât pe plan intern, cât și extern, însă mai ales în interior.

Nu am observat, de asemenea, că media tradițională, în special televiziunea, nu mai joacă un rol de coeziune națională așa cum o făcea în anii 1990 sau imediat după aceea. S-au născut contra-puteri, în special în social media, care au relativizat această forță a televiziunii, pe care politicienii au mizat foarte mult în ultima vreme, cheltuind sume uriașe – zeci de milioane de euro în ultima campanie – pe publicitate televizată.

Am vrut să rezolvăm o parte din problemele sociale prin creșterea salariilor la infinit pentru a păstra forța de muncă și, de regulă,  planurile de ajustare fiscală nu sunt decât dorințe la beție, beția puterii. Alteori, facem planul de corecție fiscală la presiunea UE sau a altor instituții externe, tăiem doar  cheltuielile statului  și economia suferă, mai ales că statul era era un bun plătitor, nivelul de trai scade și coeziunea socială  se fragilizează.

O mare problemă în acest moment este hiper personalizarea puterii pentru că în România funcționează teoria omului providențial, a tătucului și acest lucru este vizibil prin faptul că există această instituție prezidențială care, deși nu are puteri magice, este privită din această perspectivă de cei care merg și votează, născând așteptări nerealiste. De aceea, cred ca poate fi momentul să ne gândim la un alt tip de președinție acum. De fiecare dată, odată cu alegerea președintelui crește optimismul social, se creează o nouă speranță.

Lipsa unui leadership politic credibil este, să recunoaștem, o mare problemă. Leadershipul politic din România se confruntă cu o serie de probleme care afectează capacitatea de a guverna eficient și de a răspunde așteptărilor cetățenilor. Liderii politici se concentrează adesea pe câștiguri electorale pe termen scurt, fără a avea o viziune clară și o strategie pe termen lung pentru dezvoltarea țării, iar această lipsă de viziune duce la instabilitate politică, la incoerență în luarea deciziilor și la o incapacitate de a aborda problemele structurale ale societății. Corupția, lipsa de integritate și percepția de corupție generalizată erodează încrederea în instituții.

Anumite grupuri sociale, cum ar fi tinerii, minoritățile sau persoanele cu dizabilități, sunt subreprezentate în politică și aceasta este încă o formă de manifestare a lipsei leadershipului politic. Poate că este necesară o schimbare profundă a culturii politice și o nouă generație de lideri cu viziune, integritate și capacitatea de a răspunde la provocările actuale, dar este greu să sperăm că se va naște dintr-o dată și din nimic.

Nu mai este suficient un leadership bazat doar pe putere și autoritate. Avem nevoie de un leadership vizionar, capabil să inspire și să mobilizeze, să ofere soluții inovatoare și să construiască echipe care să poată gândi un viitor sustenabil pentru România. Și aici nu este vorba doar de leadershipul de la vârful sistemului politic și nici doar la nivel politic, ci și de cel existent la nivelul instituțiilor naționale, locale, dar și în societatea civilă. Și o ultimă mențiune: leadershipul nu este o chestiune de titluri, funcții sau de poziții, ci de atitudine și de acțiune. Avem nevoie de lideri la toate nivelurile societății care să inspire, să mobilizeze și să contribuie la construirea unei societăți care să se adapteze crizelor și bulversărilor contemporane.

Un element al importantei crizei politice este dat de faptul că niciunul dintre partidele importante nu mai are o bază de masă solidă. De aceea avem o criză sistemică, nu putem face reforme care să structureze și să susțină un bloc politic la putere, pe termen mediu măcar, pentru că aceste blocuri se sprijină pe nisipuri mișcătoare. Nu putem să avem niciun bloc de centru-dreapta, în genul creștin-democrației europene, nici unul de centru-stânga, după model social-democrat de participare. Din păcate, doar conjunctural putem face alianțe, avem acum un bloc politic hibrid la guvernare, zis pro-european, și unul naționalist suveranist, în opoziție.

Pericolul pentru stabilitatea guvernării constă în faptul că oamenii nu se pot identifica pentru mult timp cu blocul pro-european, chiar dacă partidele se adună pe acest principiu. Românii sunt proeuropeni, o demonstrează toate sondajele, dar și votul de la alegerile din iunie 2024, însă acest lucru nu creează identitate politică puternică. Identitatea europeană este una culturală, un fel de poză de fond, de background, în care ne recunoaștem ca europeni, dar acesta nu este un mare proiect politic. Oamenii din aceste straturi electorale, care votează pentru proiectul european, de multe ori au aplecare spre suveranism, spre identitatea națională, mult mai puternică și mai ușor de valorificat electoral sau instrumentalizat în aceste timpuri. Partidele de la guvernare vor trebui să se lupte mult pentru a obține o minimă solidaritate internă în coaliție, dincolo de rănile trecutului, vor trebui să încerce a face niște programe de politici sociale prin care să echilibreze, să emoționeze și să motiveze electoratul care-i susține.

Crizele politice sunt posibile în această situație, în care partidele trebuie să găsească, dincolo de refacerea internă, resorturi pentru a construi o identitate comună de bloc democratic și european.

Mai este un lucru, cu care mulți poate nu vor fi de acord deoarece există filosofia „cordonului sanitar”, vizibilă mai ales în Parlamentul European, dar trebuie să luăm asta în calcul. Înțelegem că se evită alianțele cu partidele suveraniste, uneori din cauza programului sau alteori din cauza unor atitudini intolerante care vin din programul lor, dar nu ar trebui exclus dialogul, consultările, atenția la revendicările acestor partide. Aceste partide vin cu problematica unor îngrijorări publice care ar trebui luate în calcul de cei care conduc. Încă ceva: această împărțire în proeuropeni și suveraniști sau naționaliști conține o polarizare falsă, o radicalizare care polarizează artificial. Dacă ne luăm după această taxonomie, ajungem la concluzia că proeuropenii nu respectă principiile suveranității, că nesocotesc patriotismul și, invers, că suveraniștii sunt anti-europeni, anti-NATO. Este prea dură această simplificare și creatoare de conflict politic sau intoleranțe. Și cei proeuropeni pot urmări interesele României, și suveraniștii pot respecta integrarea europeană în interes național.

Avem o țară cu doi președinți, unul care și-a prelungit mandatul, spun unii, neconstituțional, și altul căruia îi spun președinte cei care presupun că ar fi câștigat în alegerile anulate. Doi președinți în mintea noastră, de fapt niciunul în exercițiul funcției simbolice de integrare, mediere și realizare a coeziunii naționale.

Am putea spune că asistăm la sfârșitul ordinii democratice, pe fondul unei crize de reprezentare politică profunde, consecința unei de evoluții a mentalității colective. Se împlinește cu adevărat ceea ce scria în deceniul șapte al secolului XX René Berger în cartea sa „Mutația semnelor”, în sensul că avem tot mai mult senzația că apare o conștiință amalgam. Este o formă de conștiință fragmentată care caracterizează infrastructura, tehnicile de comunicare televizuale, unde ideile se suprapun, valorile se întrepătrund, dar care nu se integrează într-un sistem coerent, consecință a progresului tehnologic. Consecința este că se creează identități amalgam, iar aceasta produce anxietate, senzația de dezorganizare și alienare. Cred că odată cu internetul acest lucru este foarte clar, avem identități hibride și este foarte greu să le articulăm în programe culturale consecvente.

În România, una dintre problemele apărute în ultima vreme la nivel global - problema inegalității - nu a interesat foarte tare. Inegalitatea erodează încrederea pe termen lung și efectele ei se văd prin votul pentru populiști, prin neparticipare la procesele democratice sau prin oamenii din afara sistemului. Faptul că PSD a încercat și a reușit, ca politică socială, să crească veniturile celor angajați, dar și ale pensionarilor, a fost un lucru care a crescut calitatea vieții și a adus progrese indiscutabile, dar nu ajunge să acționezi asupra creșterii veniturilor fără un concert de măsuri de echilibru și stimulare mai puternică a inițiativelor economice.

De multe ori, prin creșterea salariului minim, apărea o adevărată campanie din partea firmelor private, la care se asociau televiziunile, prin care salariații, mai ales cei de la stat și din administrație, erau diabolizați. Aceasta a creat de fapt un război în țesutul social al coeziunii, iar efectul pe ansamblu nu era cel dorit. Inegalitatea și percepția sa reprezintă o stare de dezechilibru în relațiile sociale, acceptată mai mult sau mai puțin. Inegalitatea nu poate dispărea, dar trebuie făcută suportabilă și, pentru asta, politicienii trebuie să lucreze continuu, cu noi și noi măsuri. Pentru ca inegalitatea să nu devină o problemă de percepție atât de gravă încât să blocheze energiile sociale, e nevoie să se creeze ideea de justiție socială și să se evite moartea meritocrației.

Cred că suntem la începutul unui proces al noilor turbulențe politice, iar anii care vin nu vor fi deloc liniștiți și nici caracterizați de stabilitate, stabilitate atât de declarată de politicieni, în ultima vreme. Indiferent ce se va întâmpla cu candidatura lui Georgescu, el va rămâne un fel de președinte din umbră, care va polariza nemulțumirile, dacă va înțelege bine ce poate face cu postura în care se află din perspectiva schimbării sistemului politic. Semnificația importantă a acestui moment este faptul că, pentru prima dată, apare o contestare puternică a încrederii întregii clase politice. Alternativa nu mai este din interior, ci din afara sistemului, iar acest lucru este greu de gestionat, pentru că clasa politică nu găsește inspirație ideologică și democratică și, prin urmare, nu poate gestiona acest moment.

Dreapta și stânga încep să își piardă relevanța din ce în ce mai mult. Nu este ceva nou, se întâmplă de două-trei decenii, dar dacă liberalii și social-democrații nu fac progrese în revenirea la identitatea lor și la programe identitare adaptate timpului nostru și tehnicilor de comunicare, le va fi tot mai greu să asigure stabilitatea sistemului politic. Disoluția celor două curente tradiționale s-a întâmplat în Franța, după 2017, și încă nu și-au revenit. Apare o dezideologizare galopantă și ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii nu vor mai putea fi ușor adunați în jurul unor idei sau valori, programe politice tradiționale, ci mai degrabă pe baza pulsiunilor negative, emoțiilor colective sau programelor de manipulare venite din te miri ce.

Din perspectiva coabitării, există, cel puțin teoretic, șanse ca, după următoarele alegeri, să avem un președinte care nu va face parte din actuala coaliție de guvernare: dacă coaliția de la guvernare nu va avea un candidat puternic, suveraniștii ar putea câștiga următoarele alegeri. Ar fi o sursă de conflict și de criză permanentă: pentru prima dată, partidul președintelui ar fi în opoziție. După exemplul președinților de dreapta din ultimii 20 de ani, care au făcut tot ce au putut să-și aducă la putere partidul lor, sacrificând democrația câteodată, avem motive să credem că președintele suveranist va încerca aceeași rețetă pentru a-și promova programul. Asta va alimenta o criză continuă și va afecta stabilitatea.

Criza de regim politic?

Un element nou devine foarte clar: avem o criză de regim politic. Sociologic, criza de regim politic apare în momentul în care o mare parte din populație contestă modul în care acționează instituțiile importante ale Republicii. La noi, modul în care președintele a anunțat cel puțin prelungirea mandatului, modul în care a acționat Curtea Constituțională, modul în care guvernul hotărăște, de multe ori, prin ordonanțe fără consultări, ne pune în situația de a privi toate acestea ca fiind o criză de regim politic sau, dacă ar fi să numim altfel, o epuizare a modului de guvernare.

Prăbușirea sistemului bipolar care structura regimul politic stânga-dreapta este una reală, iar intrarea într-un sistem tripolar devine o vulnerabilitate pentru România dacă nu există știința gestionării lui democratice. Parlamentul contează mai puțin, fiind pus adesea în paranteză prin mijloacele pe care le avea președintele și mai ales prin influența și dominarea partidelor. Din păcate, acesta este unul dintre elementele prognozei de viitor pe care le putem întrevedea pentru anii care vin.

Caracteristici esențiale pentru un nou leadership politic: curaj și expertiză.

Statul român este handicapat de două caracteristici ale leadershipului care preia pârghiile puterii: patrimonialismul și lipsa curajului de a lua decizii. Patrimonialismul este generat de împărțirea, după algoritmul politic și trimiterea de oameni în administrația centrală doar pentru criteriul că s-au câștigat alegerile.

Cine câștigă alegerile este stăpânul, proprietarul statului, pentru o perioadă.

Acest principiu democratic nu e greșit, dar el trebuie să fie controlat sau moderat de existența expertizei.

După alegeri, timp de luni de zile, ne distrăm pe seama coafezelor sau a șoferilor care sunt puși în funcții publice importante pentru care nu au pic de expertiză.A doua dimensiune care handicapează statul este lipsa de curaj și electoralismul permanent. Frica de a nu supăra oligarhia locală sau centrală face ca toate deciziile pe care toți le considerăm necesare sau chiar obligatorii să fie amânate sau făcute pe jumătate, doar simulate.

Digitalizarea administrației sau reforma administrativă sunt cele mai bune exemple de proiecte pe care le amânăm la infinit sau tragem de timp să nu se realizeze chiar dacă știm că sunt inevitabile și obligatorii. Mereu se așteaptă vremuri mai bune, ani fără alegeri, sau vrem sa le facă ceilalți, de frica de a nu pierde sprijin popular.

Nu observăm că sprijinul popular se pierde tocmai pe motiv că statul este ineficient și supraponderal, fără eficiență. De zeci de ani ne chinuim să dăm mai multă autonomie fiscală autorităților locale care să permită colectarea unei game mai largi de impozite și taxe locale, precum și să aibă mai multă flexibilitate în stabilirea nivelului acestora.

O altă problemă este clarificarea mecanismelor de finanțare, adică stabilirea unor formule clare și transparente pentru alocarea fondurilor de la bugetul central către autoritățile locale, ținând cont de nevoile specifice ale fiecărei comunități. Sau definitivarea unui foarte necesar Sistem Național de Interoperabilitate (SNI) care permite schimbul de date între diverse instituții publice, eliminând obligativitatea ca cetățenii săfurnizeze documente sau informații, în mod repetat, sau migrarea tuturor instituțiilor în cloudul guvernamental, realizat în sfârșit.

Scurte concluzii (pentru tiktokeri și nu numai):

Pentru că articolul acesta este indigest de lung pentru atenția noastră exersată pe Meta, X sau TikTok, sintetizez cele spuse în câteva propoziții:

1. Nu România se află pe buza prăpastiei, ci sistemul politic care va trebui să găsească resurse pentru resetare;

2. Nu tehnologia a învins democrația, ci lipsa de gândire strategică a scos tehnologia în față. Trăim agonia unui sistem politic instaurat după 1989;

3. Din fericire, România nu este identifică cu politicienii ei, e ceva mai mult, mai puternic și mai durabil, de sute de ani, nu doar de azi, de ieri;

4. România este acum divizată, cum nu a fost niciodată. Există o crevasă între elita politică și cetățeni. Însăși funcționarea democratică și legitimitatea instituțiilor este pusă sub semnul întrebării;

5. Când nu ne ies tehnologiile politice să evităm să mai dăm vina pe România sau pe cine știe ce entități, statale sau nestatale, numite sau nenumite;

6. Cu referire la situația actuală, răul a fost făcut. Am transmis imaginea unei țări învinse, cotropite de putinism sau antieuropeanism. Vom plăti ceva, dar sperăm să trecem repede peste asta;

7. Este necesară o schimbare a logicii de funcționare a sistemului politic și o compoziție a leadershipului politic;

8. Trebuie să luăm în serios criza de sistem și, mai ales, criza de regim politic;

9. Țara asta are resurse fantastice de cunoaștere, expertiză, inteligență, rațiune și credință și nu se reduce la ce vedem în politică;

10. God bless, România!", a scris Vasile Dincu pe pagina sa de Facebook.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News