Veneția 2014. AL PACINO: Deocamdată, avionul carierei mele încă nu a aterizat

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL AL FILMULUI DE LA VENEȚIA.  Eu una nu am mai văzut - și, Slavă Domnului, bat lumea filmului de ani buni – nu am mai văzut, spuneam, ca un actor de anvergura lui, „cel mai mare al generației noastre", declara Robert De Niro, "cel mai mare interpret de film al tuturor timpurilor", cum l-au decretat englezii într-un sondaj, să fie prezent cu două titluri, dintre care unul în competiția oficială, Manglehorn al lui David Gordon Green și The Humbling, de Barry Levinson, în afara concursului.

Mai mult decât atât, să vină la ambele conferințe de presă, la o distanță de o jumătate de oră. Cine a mai văzut așa ceva? De-ar ști el la ce tertipuri am recurs mulți dintre noi, ziariștii, pentru a prinde un loc convenabil în sala conferințelor...

Asemenea multora, împreună cu colega mea, Cristina Corciovescu, ne-am rupt din timp pentru a asista la una care nu prea ne interesa, într-o limbă pe care nu o cunoaștem, germana, și la o alta unde nu cunoșteam subiectul, pelicula în chestiune, doar pentru a fi sigure că nu ne va clinti nimeni din postul nostru de observație. Ne uitam cu milă la cei care se bucurau dacă reușeau să se mai strecoare pe lângă pereți. Altfel spus, am pierdut de bunăvoie două ore din viață, pentru a fi două ore în preajma celui care ne copleșise, cu o seară înainte, în rolul unui actor la apusul carierei, disperat, „care și-a pierdut talentul, harul" pentru a-l reîntâlni dimineața, în chip de lăcătuș, închis în singurătate, după despărțirea de femeia vieții lui.

A meritat cu vârf și îndesat să înghițim fraze ce treceau pe lângă urechile noastre, în așteptarea lui Pacino. L-am mai văzut, și la Cannes, și la Veneția, am schimbat și câteva vorbe, dar abia acum cred că am găsit răspunsul unei întrebări care mă frământă de multă, multă vreme: cum să scrii despre el, despre ceea ce face într-un rol, pentru a avea, cât de cât, sentimentul că te apropii de adevărul personajului său?

Al Pacino nu poate fi analizat, nu poate fi decât descris: cum părea că nu a dormit nopți întregi în Insomnia, cum părea că este chiar orb, în Parfum de femeie. Sau, acum, în The Humbling, cum se pregătea să intre în scenă, ca și cum ar fi fost aruncat într-o luptă fără voia lui. Sau în Manglehorn, cum împărțea singurătatea cu o pisică, incapabil să se apropie de oameni.

Și despre Pacino, cel de la conferințele de presă, la întâlnirile cu ziarișii, tot la „cum" apelez. Cum i-a dispărut privirea de câine bătut din atâtea filme, lăsând loc unei neașteptate călduri umane, unei dorințe de a sta de vorbă, unei modestii vecine, uneori, cu stânjeneala, dacă este prea lăudat? A zâmbit aproape sfios, aunci când un actor australian, Chris Messina, i-a declarat: „Sunteți Marlon Brando al generației noastre".

Cum își trăiește celebritatea? Nu i-au dat niciodată târcoale depresia, spaimele, nevroza, precum personajelor sale din cele două filme văzute acum aici, la Veneția? Lui, actorul prin excelență al nevrozelor?

„Știu că faima te poate destabiliza, mai ales că eu am interpretat mulți eroi depresivi, Michael Corleone era unul. Am trăit și momente dificile, dar eu iubesc viața chiar și atunci când îmi arată partea ei întunecată. Nu-mi place acest termen sinistru, depresie. Poate sunt și eu depresiv, dar nu-mi dau seama (râde). Viața este așa cum este, și dacă te tot uiți în jurul tău, e inevitabil să te neliniștești. Sunt un om norocos, în fapt, gândiți-vă că am fost un băiat sărac din Bronx, atât de sărac, încât la 21 de ani, fără bani, nu-mi puteam permite o chirie de 50 de dolari. Dacă nu găseam un acoperiș la James Dean Foundation, nu aș fi putut să urmez cursurile de la Actor'Studio... Dacă, uneori, mă uit în oglindă și îmi spun că poate a venit vremea să renunț la actorie, nu este din cauza vreunei depresii, ci a vârstei. Am 74 de ani și sunt de atâta vreme în această profesie... Mă răzgândesc, însă, îmi spun că, deocamdată, avionul carierei mele încă nu a aterizat."

Citește și Veneția 2014: Protestele fac parte din tradiția Mostrei

Ziariștilor care îl tot laudă, unii surprinși de dragostea pe care actorul o arată Veneției, li s-a adresat în mod special: „Dar este normal să fie așa, Italia este patria mea. Aici mă simt acasă, mă simt inspirat. Festivalul are o coerență unică (unde ești Cannes?, ancorat într-un concept despre artă care este și al meu". Celorlalți, italieni sau nu, Al Pacino ne-a dat un sfat care a sunat, mai degrabă, ca o rugăminte: «Nu încercați să jucați alte personaje, în viață. Încercați să trăiți personajul care sunteți dv. înșivă.»

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News