Veneția 2016. Habemus papam, dar și un posibil scandal

Cel mai en vogue cineast italian al momentului, deținător de Oscar și de alte premii prestigioase, nu s- dezmințit. Inventivitatea, luxurianța sa fantasmatică, ironia rafinată s-au exercitat și pe un subiect delicat cum este acesta, intruziunea în istoria papalității, prin aducerea în prim plan a ascensiunii primului pontif de origine americană, Pius al XIII (Lenny Belardo), desigur cu o masivă ficționalizare. Personaj ambiguu, contradictoriu, potrivit chiar propriei sale confesiuni („Sunt ca orice om, cu bune și rele, cu contradicții, ca Maria, fecioară și mamă"), tânărul papă de numai 47 de ani, provocator (fumează, fără a permite acest viciu și altora), seducător (cred și eu, are chipul lui Jude Law), postmodern dar și conservator, mare iubitor de Coca Cola Zero, stârnește uimire, adversități, admirație ascunsă, invidie, teamă.

A lăsat în urmă traumele unei copilării de orfan, dorințe reprimate, obsesii. Una dintre ele este aceea de a fi cât mai puțin vizibil, idealul său în această direcție fiind cineastul Stanley Kubrick și prozatorul Salinger. Ecranul se deschide cu imaginile halucinante ale protagonistului răsărind dintr-o piramidă de prunci goi, morți. Înțelegem că suntem martorii unui coșmar al noului papă, în pragul rostirii celui dintâi discurs oficial. Unul altfel decât cele pregătite de consilieri, aproape agresiv, eliberat de ipocrizii: „Ce am uitat noi – tună proaspătul Pius al XIII-lea. V-am uitat pe voi, l-am uitat pe Dumnezeu".După care gândurile alunecă spre subiectele tabu, avorturile, homosexualitatea, căsătoriile dintre gay.

O parte din numeroasa echipă a  filmului

Chiar dacă, din punct de vedere cinematografic vorbind, totul se petrece sub protecția ideii de coșmar, chiar și așa, cred că înaltele fețe ale bisericii catolice se vor înfrigura.

La conferința de presă, destul de tensionată (suntem, totuși, în Italia) Sorrentino a fost întrebat dacă anticipează reacția Vaticanului. „Reacția? Asta este problema Vaticanului, nu a mea. Noi am lucrat cu onestitate și fără prejudecăți, aducând laoloaltă contradicțiile, dificultățile, dar și aspectele fascinante ale clerului".

Jude Law, cucerit de acest proiect în care s-a angajat și în calitate de producător, mărturisea: „M-a preocupat mai demult ideea de a intra și în pielea unui personaj important, cu expunere publică, dar când Paolo mi-a oferit acest prilej, m-am speriat.Totuși, era vorba de un papă...iar cu viața mea binecunoscută..." I-au continuat ziariștii ideea, a doua zi, când scriau: „Oare ce va spune Vaticanul când va vedea celebrul inel pe degetul unui actor nominalizat la Oscar, ce-i drept, dar care are cinci copii de la trei neveste diferite și care și-a cerut scuze publice uneia dintre ele, pentru că a înșelat-o cu baby sitter".

Deocamdată, înalta instanță s-a făcut auzită prin vocea lui Luca Pellegrini, criticul cinematografic de la Radio Vatican, care reproșează filmului erori doctrinale, proiectarea papei Pius al XIII-lea în afara realității. Recunoaște că „produsul este confecționat sublim, dar a omis să aducă aminte că drumul către credință trece și prin îndoială".

Jude Law

Apropo de frumusețea produsului pe care chiar și un om al Vaticanului nu l-a putut ignora: filmările, cu tot ceea ce presupun ele în materie de reconstituire a ambianței, lux, măreție arhitectuarală, vastitatea pieței care adpăstește masele de credincioși, totul a fost filmat la... Veneția. Sorrentino este foarte mândru de rezultat, de aceea și-a permis ironia de a afirma: „Cred că Vaticanul meu poate fi și pe placul clericilor care locuiesc în cel adevărat".

[citeste si]

Cele două serii abia au deschis gustul și au sporit nerăbdarea de a le vedea pe toate, încă opt la număr. Comentatorii încearcă să ghicească înaintarea lui Sorrentino în miezul acțiunii. Va fi, în cele din urmă, o dezbatere despre prezența sau absența lui Dumnezeu?

Revista Variety presupune că, dată fiind cunoscuta abilitate a cineastului, vom parcurge o călătorie ce va balansa între extravaganță și tăioșenie. În ceea ce mă privește, dincolo de reala frumusețe a ceea ce am văzut până acum, am reținut și o frază a lui Pius al XIII-lea care mi-a mers în mod special la inimă: „Discursurile papale sunt ca Proust. Toată lumea îl citeză, dar nimeni nu-l citește".

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News