Veneția 2013: Și totuși, politica

 Nu avea cum să lipsească. Printre atâtea filme despre violența lumii în care trăim, în care este de ajuns o scânteie, pentru ca totul să ia foc, printre mutări în viitor, nici el mai reconfortant, vizite ale alien-ițelor, printre câteva povești de dragoste, nu se putea să nu scoată capul și politica. Nu sub forma vreunor zguduitoare dezvăluiri sau manifeste agitate, gen Michael Moore, ci mai degrabă prin aducerea aminte a unor momente sau personaje care au marcat secolul trecut. Numele Parkland evocă multora spitalul din Dallas unde avea să moară cel de al 35-lea și, probabil, cel mai iubit președinte al Americii, John Fitzgerald Kennedy.

Peste două luni se vor împlini 50 de ani de la asasinarea sa . Producătorul Bill Paxton, care la vârsta de opt ani asistase împreună cu tatăl său la discursul președntelui, cu două ore înainte de a fi asasinat, s-a angajat în susținerea unei ecranizări a cărții lui Vincent Bugliosi Four Days in November. L-a convins pe Tom Hanks, celebrul actor, să fie coproducător, sedus fiind și acesta, la rândul său, de forța unei scrieri care nu se pierde în tot felul de teorii ale complotului, pentru scriitor, unicul ucigaș fiind Lee Oswald.

Filmul realizat de debutantul Peter Landesman, un cunoscut reporter de investigații, preia trama cărții. Orele acelei zile» ce se anunța senină, numai bună să faci o plimbare într-o decapotabilă», cum spunea cineva, au fost pentru medicii și asistentele de la Parkland Memorial Hospital încercarea fundamentală a vieții lor. Ei sunt eroii aruncați dintr-o dată în haosul născut imediat după răspândirea năpraznicei vești, președintele Kennedy, la noi în spital, ucis? «Atunci s-au născut breaking news-urile», susține autorul. Sala de operații devine un teatru tragic, inundat de sânge, al încercărilor disperate de a-l readuce la viață pe bărbatul victimă a atentatului.

Sunt urmărite cu sufletul la gură toate procedurile care nu țin seamă dacă cel de pe masă este un om obișnuit sau un demnitar, tăierea cămășii, sfâșierea pantalonilor. Cel care nu renunță până în ultimul moment este cel mai tânăr dintre medici (interpretat de Zac Efron), încercările sale de reanimare fiind impresionante. Filmul este întretăiat de inserții ale unui document care, la vremea lui, a fost vândut pe bani buni revistei Life, și anume cel al secvenței care a fixat momentul glonțului, gestul deznădăjduit al lui Jackie Kennedy, aruncându-se pe capota mașinii. Autorul micului film realizat cu un Super 8, un modest croitor ( Paul Giamatti), venit să salute trecerea președintelui, nu și-a mai revenit niciodată din șocul trăit.

Un alt președinte, Lech Walensa, Omul speranței. Acesta este și titlul celui mai recent film al marelui cineast polonez Andrzej Wajda, omagiat la Veneția, distins cu premiul Persol care încununează legendele cinematografului.»Wajda, a spus directorul Barbera nu este numai cel mai emblematic cineast polonez de după război. El este artistul care, în cele 50 de filme realizate în aproape 60 de ani de carieră, a izbutit să ridice cele mai decisive și importante întrebări despre istoria țării lui, dar și a Europei, ne-a invitat să reflectăm asupra dificilelor raporturi dintre experiențele personale și cele ale unei întregi națiuni, dintre zbaterile dureroase care adeseori marchează destinul individual și greutatea asumării răspunderii colective».

La rândul său, cineastul a mărturisit la conferința de presă (după ce a fost blocat într-un lift, împreună cu alți membri ai echipei): «Sunt absolut conștient că Walensa este subiectul cel mai dificil cu care m-am confruntat în cei 55 de ani ai carierei mele, dar trebuie să vă spun că nu am reușit să-mi imaginez niciun alt regizor care să poată face un film despre Lech în stare să mă mulțumească». Nici noi. Cine altul, dacă nu Wajda, autorul celorlalte două filme pe care astăzi le putem include într-o trilogie, Omul de marmură și Omul de fier, în ultimul apărând chiar Walensa? Acum, în Omul speranței, este interpretat de Robert Wieckiewicz (se pare că actorul nu prea i-a plăcut fostului conducător al mișcării Solidarnosci, ajuns președinte al Poloniei, laureat al premiului Nobel). Când Wajda vorbea despre Walensa folosind numele mic, o făcea nu numai pentru că sunt apropiați, ci pentru că filmul însuși nu uită omul Lech Walensa, văzut în mijlocul numeroasei sale familii.

De altfel, se deschide cu momentul interviului luat, într-un apartament oarecare de bloc, de marea ziaristă care a fost Oriana Fallaci, cunoscută pentru incisivitatea întrebărior ei, dar pe care statura de om politic cu intense intuiții politice a impresionat-o. Asemănarea actriței Maria Rosario Omaggio cu jurnalista-idol al tinerilor gazetari este de-a dreptul emoționantă. Un amănunt. Nu a văzut-o decât o singură dată.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News