După Argentina 85, despre care am scris într-o corespondență trecută, alte două filme s-au adăugat acelui capitol al competiției hrănit de dosarele unor cazuri reale, care au ținut prima pagină cu ani în urmă sau, respectiv, într-un timp proaspăt în memoria multora.
Il signore delle formiche al lui Gianni Amelio și Saint Omer, semnat de Alice Diop. Primul aparține unuia dintre cei mai în vârstă cineaști prezenți acum la Lido, autorul cunoscutelor Il ladro dei bambini, Porte aperte sau Cosi ridevano (Leul de aur în 1998). Are 77 de ani.
Franco-senegaleza Alice Diop - 43 de ani și se află la primul ei film de ficțiune, după o remarcabilă carieră de documentaristă. Am ales cele două producții, una italiană, alta franceză, pentru ceea ce mi s-a părut a fi o relevantă diferență de retranscriere în cheie cinematografică a unor vieți pe care destinul le-a închis într-un dosar. Il signore delle formiche poartă urmele tradiției filmului italian cu tematică socială și politică, în floare în anii ’70, îmblânzit de lirismul irepresibil al lui Amelio.
Vanessa Kirby iubește florile
Alice Diop a părăsit documentarul de dragul acestui debut contaminat de păcatele unui anumit cinematograf francez filosofard, vorbăreț, căruia îi place să se asculte pe sine însuși și să-și împodobească discursul cu trimiteri culturale prețioase. Altfel, atâta timp cât filmul rămâne în registrul reconstiuirii cazului, poate fi interersant, în insistentele lui planuri fixe. În iunie 2016, în micul Saint Omer s-a deschis procesul de infanticid a cărui protagonistă a fost senegaleza Fabienne Kabou (în film-Laurence Coly), acuzată de uciderea fiicei sale de un an și jumătate. Gestul criminal nu poate fi justificat de nimic, mama-asasină este o tânără femeie educată, studentă, cu un copil dintr-o relație adulterină, dar mărturisită ca atare de un tată ce nu pare lipsit de tandrețe.
După ce aflăm toate amănuntele ororii, cinice în mărturisirea femeii care ține să povestească cum și-a alăptat fiica înainte de a o lăsa în voia valurilor, apărarea își construiește pledoaria ex cathedra, cu o lungă incursiune prin psihologia solitudinii și, inevitabil, cu o trimtere la mitul Medeii. Acuzata se exprimă frumos: „eram invizibilă pentru toți”. Mă întrebam, în timp ce priveam filmul, când vor apărea pe ecran imagini din creația lui Pasolini, Medeea. Nu au aveau cum să lipsească, bineînțeles.
Celălalt film, Il signore delle formiche, fără să fie sobru, înțepenit în răsfoirea documentelor, ne restituie o dimensiune a intoleranței ale cărei unde se propagă în cercuri imposibil de controlat. În 1968, cazul poetului, dramaturgului și mirmecologului (cel care studiază viața furnicilor) Aldo Braibanti a scos studențimea în stradă, în semn de protest împotriva condamnării acestuia la nouă ani de închisoare, acuzat fiind de ceea ce în Italia se numește il plagio, relații homosexuale cu unul dintre studenții săi.
Părinții acestuia din urmă l-a internat cu forța într-un spital psihiatric și distingem, în lungile și impresionantele secvențe ale torturii psihice, circulația unor idei despre famiie și religie cunoscute din filmele colegului de generație al autorului, Marco Bellocchio care, de altfel, i-a și sugerat ideea filmului.
Leonardo Lo Cascio, protagonistul filmului Il signore delle formiche
Spre deosebire de atâtea și atâtea alte pelicule cu personaje gay care, în numele libertății de a încredința ecranului toate fantasmele expun viguroase scene de sex, Il signore delle formiche mizează pe alte trăiri. „De ce numiți o relație anormală una care se bazează pe emoțiile comune ale doi bărbați”? – întreabă, în timpul procesului, studentul târât la tribunal ( un debutant impresionant – Leonardo Maltese). Întrebare fără răspuns.
Emoțiile stârnite de lecturile comune, de aceleași curiozități spirituale nu au nicio însemnătate într-un dosar al anilor ’60. Vremurile s-au schimbat și dacă mai este neviue de vreo dovadă, ea vine odată cu neașteptata mărturisire a autorului. La 77 de ani, Gianni Amelio ne-a lăsat fără replică pe cei care nu eram la curent cu târziul său coming-out din 2014. „Cred că cine are o viață vizibilă, are datoria de a fi sincer. De aceea o spun pentru toți homosexualii, fericiți sau nu: sunt homosexual”.
Veneția nu și-a epuizat rezervele de a ne lua prin surprindere. Ecranele nu sunt de ajuns.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News