Veneția 2023: Pretutindeni unde există un nefericit, Dumnezeu trimite un câine

Ecourile venite din direcția lui aveau în vedere mai mult necazurile din viața personală, acuzațiile de agresiune sexuală, verdictul favorabil. Pe nedrept se vorbea despre el ca despre « un fost cineast de categoria A ». Filmul pe care l-am văzut ne-a dovedit că, din fericire, Besson nu a părăsit familia căreia i-a aparținut de la începuturi. Poate și pentru că a știut să nu se lase înfrânt : « Tot ceea ce mi se întâmpla nu era problma mea – mărturisea zilele trecute revistei Variety.

M-am concentrat pe munca mea, întotdeauna m-am considerat un artist a cărui preocupare principală este strădania de a scrie scenarii bune, cum este și Dogman, din ce în ce mai bune, că știu că nu mă mai așteaptă multe filme și, în 20 de ani, tot ceea ce rămâne sunt ele ».

L-am regăsit pe Luc Besson parcă întinerit, viguros, modern, fără obsesia supereroilor pe care o detectează în preocupările industriei cinematografice contemporane, pe urmele perfecționării unui stil ce i-a fost propriu, o anumită învolburare care antrenează stări, fantasme. Și, mai ales, ținând o dreaptă cumpănă a bunelor sentimente, fără duioșii, dar atât de umane. Ce putea fi o mai eficientă presupusă mașină de stors lacrimi decât povestea unui copil aruncat de un tată-bestie în cușca animalelor, a câinilor cu care urma să împartă suferința ? Aceștia îl vor salva pur și simplu, îi vor linge rănile și-l vor ajuta să evadeze.

Cadru din filmul Poor Things al lui Lanthimos 

Mai presus de toate, îl vor convinge că într-o lume a ororilor patronate de oameni, o comunitate canină ingenios organizată poate fi o soluție a apărării și a rezistenței. Așadar, în locul micului dickensianism sentimental la care ne-am fi așteptat, o structură narativă coerentă așează filmul înre două maluri, unul realist, altul utopic, pe întinsul dintre cele două alunecând cu lejeritate.

Conceput ca o reconstituire polițienească a vieții eroului, Douglas, care, de dragul câinilor săi furase bijuterii prețioase, Dogman este întretăiat de câteva secvențe ce pot fi socotite și o declarație de dragoste a autorului cu adresă precisă : cinematograful, muzica. Travestit, protagonistul interpretează câteva cântece intrate în legendă, ale unor personaje de legendă: Edith Piaf, Marlene Dietrich, Marilyn Monroe. Un actor cameleonic, texanul Caleb Landry Jones împrumută șocant ținuta, mișcările acestora și, mai mult ca sigur, cine ține lista candidaților la Premiul de interpretare îl are în vedere. Filmul își merită poziția numărul unu deținută în clasamentul criticilor internaționali.

O frumoasă revedere cu un autor, cu un actor, așa cum, în fapt ne dorim de fiecare dată când intrăm într-o sală. Nu s-a îmtâmplat, din păcate, când ne-am despărțit de cineastul chilian Pablo Larrain, pe care, în ultimii ani, ne-am obișnuit să-l întâlnim preocupat de conturarea esențializată a unor pesonaje feminine celebre, Jackie (de la Jacqueline Kennedy), Spencer (prințesa Diana).

L-am regăsit, odată cu El Conde de acum, întors la mai vechile sale obsesii pentru construcțiile stilistice delirante pe fundal politic, în cazul de față evocarea fostului dictator Augusto Pinochet, imaginat ca un vampir cu origini istorice pierdute în negura Revoluției franceze. Atunci a descoperit gustul sângelui și seducția ghilotinei pe care avea să o planteze ca pe un copac în propria țară, transformată într-un cimitir personal.

Satiră gigantescă, enormă comedie neagră încărcată de simboluri greu de descifrat, împrumuturi din arsenalul expresionismului german, apropieri de haoticele construcții din familia trilogiei despre putere a lui Sokurov, voluptatea aluziilor blasfematorii, toate acestea ne-au îndemnat mai degrabă să medităm asupra parcursului unui creator decât să luăm aminte, așa cum bănuiesc că și-a dorit, la dramele istoriei contemporane.  

Trecerea prin Veneția a lui George Clooney și a soției sale, simpli turiști, a mai potolit dorul marilor vedete

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News