EXCLUSIV  Veneția 2023: Recviem pentru Europa

Mai mult decât atât, au ajuns, cum se spune, pe masa guvernului. Nici mai mult, nici mai puțin. Lucia Borgonzoni, subsecretar cu problemele Audiovizualului, prezentă la Lido, a anunțat ieri hotărârea de a convoca o masă rotundă dedicată subiectuluicu pricina: stabilirea unor măsuri – inclusiv financiare- adecvate promovării actorilor italieni în străinătate.

Nu este treaba criticilor de film, mai ales a celor de pe alte meleaguri, de a se implica în comentarea unor astfel de inițiative de ordin statal, dar nu pot să nu mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă, pe vremuri, adică în 1963, cineva l-ar fi împiedicat pe Visconti să vadă într-un actor american de western, Burt Lancaster, un viitor prinț Don Fabrizio Salina, copleșitor în eleganța lui crepusculară? Ba chiar, spre bine le aceluiași film, Ghepardul, să-l aducă pe francezul Alain Delon în rolul fermecătorului Tancredi.

Personalități cu mai mult simț al realității artei, din fericire chiar italiene, și-au spus, într-un fel sau altul părerea. Am reținut cuvintele tânărului cineast Pietro Castellitto, fiul cunoscutului actor Sergio Castellitto: „Nu mă gândeam neapărat la tatăl meu pentru rolul din Ferrari, deși cred că personajul i se potrivea perfect. Cu toate acestea, trebuie să spun că numai Adam Driver putea să-l facă mai bine”. Să trecem, deși, din câte se vede, cu toate că filmele vin valuri-valuri pe ecranele festivalului, se găsește timp și pentru discordii. Și încă ce filme, din categoria celor grele, a celor care nu dau pace, amintindu-ne în ce lume trăim.

Pietro Castellitto, tânăr actor și regizor italian, autorul filmului Enea

Cunoscuta cineastă poloneză Agnieszka Holland (74 de ani), fostă elevă a lui Wajda, asistentă a lui Zanussi, pare a fi venit cu Green Border direct de pe un front de luptă. Glasul protestatar al regizoarei, auzit în multe alte împrejurări politice, are intensitatea observatorului care își interzice tăcerea, pentru care calitatea de artist se justifică prin mărturia depusă acum și aici.

Filmul, început înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, are soliditatea impunătoare a unui documentar despre drama emigranților sirieni, prinși ca într-o capcană în așa numita zonă verde, la granița dintre Belarus și Polonia, atrași de propaganda lui Lukașenko promițătoare a unei treceri către o țară a Uniunii europene. Expediați în Polonia, refuzați și retrimiși la frontiera cu Belarus, înfometați, rupți de oboseală, umiliți, chinuiți cu ferocitate cinică de militarii de frontieră, lăsați să moară de hipotermie sau să se înece în mlaștini, bătrâni, copii.

Cei care au rezistat au avut un singur sprijin: organizațiile umanitare poloneze care acționau pe cont propriu, nu fără riscuri, dată fiind nerecunoașterea lor legală. La conferința de presă Agnieszka Holland a fost de o vehemență a condamnării mai rar întâlnită într-un festival: „Pericolul totalitarismului poate a ațipit, dar nu s-a stins.

Continentul libertății și al drepturilor omului va dispărea, va deveni o cetate iar cei care vor scăpa vor fi uciși chiar de noi”. Nu a iertat nici „cinematograful european cu slăbiciunile lui, cu insuficienta lui implicare în problemele lumii de astăzi, dramele refugiaților, demagogia fasciștilor populiști care ridică din nou capul. Aparțin unei generații care se simte responsabilă în reflectarea dilemelor vremii noastre”.

Vezi și: Veneția 2023: Umbra strămoșilor uitați

Europa, ca pământ la făgăduinței revine și în filmul Io capitano al lui Matteo Garrone, cineast italian de multă vreme preocupat de tema imigrației. De altfel, a debutat în regie cu Terra di Mezzo, despre soarta celor atrași de o Italie a visurilor, în 1996, când subiectul nu era atât de fierbinte, ca astăzi. Filmul de acum are drept eroi doi tineri senegalezi, mici artiști, atrași de mirajul unei lumi în care - cred ei – „vor da autografe unor albi”.

Cadru din filmul Green Border de Agnieszka Holland

Dacă nu ar fi vorba tot despre dramele îndurate în numele unor iluzii, am putea glumi pe seama titlului, înlocuindu-l cu celebrul Căpitan la 15 ani, trimitere la romanul de aventuri al lui Jules Verne. Început în cheie realistă, ca o cumplită traversare a deșertului libian, prețul îmbarcării pentru Italia, filmul își adaugă treptat sensuri metaforice: adolescentul fugar de numai 16 ajunge, prin voia sorții, să conducă o corabie plină cu refugiați, să o scoată la liman. Frumusețea este că uităm naivitatea întâmplării, furați de poezia imposibilului.  

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News